“Bună băieţi, sunt eu, Miruna...” zice şi-şi dă ochii peste cap, cum a văzut ea prin filme. Suntem în parcarea din faţa blocului. Bunica îndeasă nu ştiu ce lopăţele în coşul din faţă.
“I-auzi... Care vra să zică, tu eşti Miruna...” nu mă pot abţine să nu mă bag în vorbă
“Da, eu sunt Miruna”
“Şi câţi ani ai tu, Miruna?”
“Trei ani şi patru luni”...
Se alintă. Îşi cântă toate cuvintele, e mare actriţă, bunica e doar de decor, de fapt ea ştie tot ce e necesar: bună, alo, nu m-auziţi, sunt eu, Miruna, am venit, aveţi ocazia să îmi faceţi pe plac”. Regret că nu am camera de fotografiat la mine şi nici nu-i pot spune bunicii “staţi aşa să-i fac şi eu o poză...” Pun pariu însă că pe Miruna o s-o vedem prin revista Cinema, nu peste mult timp.
Dar să nu uităm personajul principal. Aşadar, ce mai face Madmuazel.
Madmuazel nu mai are răbdare. Vrea să crească. Vrea să se ridice, vrea să meargă de-a buşilea. Vrea să se ia la întrecere cu Viorele, broasca ţestoasă. Iaca dovada:
Vrea să-l mănânce pe tat’so. Literalmente. Cum te apropii de faţa ei, tinde să te apuce cu ambele mânuţe de obraji şi să te ducă la gură. A început cu Frosalola. Acum se dă la noi. La început ne-a amuzat, dar mai nou, dacă îţi uiţi mâna prin apropierea ei, se apucă să te molfăie foarte hotărâtă. A, nu, încă nu i-au apărut dinţii... A fost doar o repetiţie generală... Acum salivează cam ca un boxer matur şi imită la perfecţie un pui de alsacian uitat fără apă şi mâncare în debara preţ de trei zile. Nu ştiu sigur dacă urlă aşa pentru că o doare (nu tace automat când o iei în braţe) sau ăsta e modul ei de-a ne pune la punct, dar ţipă. Ţipă de mă sperie.
“Dinţii de jos nu-s nimic, stai să vezi când i-or apărea ăia de sus...” mă încurajează o prietenă.
Tulai... Îmi iau câmpii... clar! Dacă ăştia au fost nimic, cum o fi când o fi rău, Doamne şi de ce să se chinuie aşa biata pruncuţă...
În rest, bolboroseşte toată ziua pre biberoneza ei (© pt “biberoneză” la tatăl Deei) de se întoarce lumea să privească în căruţ. Face ditamai tărăboiul spre încântarea Gabicăi. Râde în hohote. Îşi pune mâncarea în cap. A crescut de nu prea mai încape în cădiţă. E mare bebeluşul nostru, mâine poimâine o ia la trap. Serios, am văzut un copil de 11 luni, păşea hotărât, abia îl ţinea mumă-sa într-un ham de-ăla special.
Anul ăsta, prin septembrie trebuia să ajung la piramide. Călătoria în Egipt o plănuisem în 2003, cu cea mai bună prietenă a mea. Urma să ne rezervăm bilete de avion şi de hotel în afara sezonului şi să mergem să ne bucurăm în tihnă de scoprioni şi fantome de faraoni. Nici un Egipt! M-am trezit într-o dimineaţă din primăvara asta, dându-mă în leagăn într-un spaţiu de joacă din apropierea unei intersecţii. Doar în România, spaţiile de joacă înseamnă un perimetru înconjurat cu gard înalt de plasă, 6 leagăne rupte, 2 bănci, 2 balansoare si 2 tobogane ruginite, o fostă groapă de nisip (zic fostă fiindcă nisipul a fost demult purtat pe aripile curenţilor dintre blocuri) şi petice de iarbă crescute la întâmplare.... Zic, mă dădeam în leagăn – singurul care încă mai avea toate scândurile. Irina dormea cuminte la mine în braţe. Doi puşti de vreo 7-8 ani jefuiseră tufa de liliac înflorit din apropiere şi încercau să îl vândă pe câte 10.000 mămicilor din părculeţ, ca apoi de banii ăia să îşi cumpere îngheţată. Un copilaş de 4 ani făcea baloane de săpun. O fetiţă de un an şi trei luni îşi fugărea bunica. A trecut glonţ de la un leagăn la altul, aşa încât în trei minute s-a dat în tot ce se putea da şi a pornit-o hotărâtă spre stradă. Biata femeie nu reuşea să-şi tragă suflarea, tot încercând să ţină pasul cu micuţa cometă. Iar eu mă dădeam în leagăn şi zâmbeam la baloanele de săpun şi abia aşteptam să o văd şi eu pe Irina mea alergând printre leagăne sau mirându-se de sferele colorate sau mirosind liliac. Lumea era departe, la serviciu, eu mă legănam şi îmi făceam planuri care nu mai conţineau nici faraoni, nici scorpioni, doar picioruşele mici ale copilei lipăind din ce în ce mai sigure pe lângă mine... Azi mă sperie viteza cu care creşte Irina. La început era mai mică decât porcul roz pe care acum îl întrece cam cu un cap. La început eram lipite una de cealaltă, în fiecare clipă. Acum plec dimineaţa şi o mai văd la prânz, redevine a mea doar după masa de la 18, preţ de aproximativ 4 ore, cât durează plimbarea de seară, baia şi cina. Dar eu am noroc. O am pe Gabica şi cu ea Irina mea e în siguranţă.
Clubul prietenilor sau despre sfâşietoarea condiţie de părinte
Am prietene (le numesc prietene deşi pe unele nu le-am văzut niciodată la faţă), pe care nu le ajută nimeni. Sunt doar ele şi copiii lor şi casa lor şi dacă tot “stau” acasă, sunt doar ele, copiii lor şi toate datoriile de “casnică”. Cred că ele sunt un fel de wonderwoman. Eu după o lună de serviciu + copil + casă am anunţat cinstit că nu mai pot. Noroc că mâna ruptă a Gabicăi s-a vindecat repede, altfel îmi dădeam duhul, soţul meu îşi lua lumea în cap iar motanul cred că-şi dădea demisia şi ne lăsa doar cu Viorele pe post de pet. Cine e Viorele... Viorele e broasca ţestoasă din poza de mai sus, aşa îl cheamă pe el, Viorele.
Dar să ne întoarcem la prietenele mele. Una dintre ele este tiza mea, o cheamă Andreea şi e mămica Hanei. Ea şi Hanouschka sunt atât de frumoase de parcă au coborât dintr-o poveste, aşa spunea şi o altă membră a clubului mămicilor cu cearcănele până la brâu. Iată-le, cam ca în pozele de la 1900.
Am prietene care au trebuit să-şi ducă pruncii la bunici, în alte oraşe şi care fac naveta în fiecare week-end doar ca să îi ţină în braţe câteva ore. Elena plânge după Iulia ei, Melania plânge după Mara ei şi ele sunt doar două dintre cele care fac efortul de a-şi vedea copiii măcar o dată pe săptămână, chit că pentru asta trebuie să conducă 3-4 ore. Mi-s dragi şi Elena şi Melania pentru că mie mi-e dor de Irina din secunda în care ies din casă. Mi-e greu să-mi închipui împachetatul lucruşoarelor şi al tuturor obiectelor de strictă necesitate pentru bebe. Mi-e greu să îmi închipui că m-aş întoarce acasă şi m-ar întâmpina doar mieunatul domnului Mitz. Leta, mămica Deei e mai norocoasă. Bunica Deei locuieşte doar la 15 minute cu maşina. Şi tot de dor plânge şi Leta.
E sfâşietoare condiţia de părinte. Plângi mult. Dar te şi bucuri de tot felul de prostioare. De tălpiţe mici care încap într-o palmă. De o privire nouă. De un zâmbet ştirb. De baloane de săpun. De mirările lor cele dintâi. Şi te cam ia cu frig când auzi prima oară “bună băieţi, sunt eu, Miruna...”