NICHITA STĂNESCU

Ochi în ochi cu poezia
(pretext împrumutat cu candoare)


Citeam aseară pe internet că poetul Cipariu se bucură că l-a privit în ochi pe poetul Coşovei, care l-a privit în ochi pe Nichita, care îl privise în ochi pe Arghezi, care îl privise în ochi pe Eminescu. Ptiii, dar eu îl cunosc pe poetul Cipariu, că doar am fost colegi de facultate şi l-am privit în ochi de câteva ori, înainte de examene, când mi se părea că şi el mă priveşte... Şi mă gândeam, ce chestie, dom’le, să stai ochi în ochi cu poezia, şi să-ţi mai dai şi seama de asta, ce norocoşi sunt unii şi cât de puţin ne trebuie să fim fericiţi. Şi uite, ce coincidenţă, Delia mă întreabă dacă nu vreau să scriu despre Nichita. Da, vreau. Vroiam eu de mult timp, dar nu îndrăzneam. (Ce pot să spun despre Nichita? L-am auzit recitându-şi versurile şi mi-am dat seama că n-am înţeles nimic din ce voia el de fapt să ne spună, pentru că nu m-am prins că poezia lui nu trebuie citită în gând, ci trebuie incantată. Deci, da capo, înapoi la încantat poezii! Aşa că nu-mi rămâne să spun decât "Ni-chi-ta" şi-am spus tot.) Bine, nici pretext nu aveam. Nu m-apuc să scriu despre Nichita aşa, pur şi simplu. Ieri am găsit un pretext la poetul Cipariu. Îl împrumut cu candoare şi sper să nu se supere.

Nichita e o întâmplare a fiinţei mele. Într-un fel sau altul e prezent în viaţa mea, subtil, discret, permanent. Îi cunosc poeziile, era o vreme când le ştiam pe dinafară pe cele mai multe dintre ele. Îmi plăcea ritmul lor ascuns şi zâmbetul cel amar pe care îl ghiceam în spatele cuvintelor. Mi-am trăit adolescenţa cu Nichita lângă mine (aveam permanent în rucsac o agendă cu copertă galbenă şi pagini roz - acolo scrisesem cu mâna mea versurile lui cele mai importante, rugăciunile mele de luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni...). Împrumutam volumele lui de la biblioteca liceului, ştiam cu ochii închişi unde e raftul pe care stăteau aşezate cuminţi cuvintele şi necuvintele lui. Le citeam seara înainte de culcare. Aveam afişe cu Nichita pe pereţi, mi se făcea uneori curte, stângaci, cu cuvintele lui. Gaşca mea se aduna în curtea Creşei de lângă liceu, "la grădiniţă" ii ziceam. Chiuleam de la ore şi cântam la chitară, amestecând cântecele cu haiduci şi cabane cu ploaia în luna lui Marte şi "ce bine că eşti, ce mirare că sunt"... Alcătuiam un cor incredibil de voci de soprane amestecate cu voci în schimbare. Dar credeam atât de sincer în ce cântam şi atât de frumos ne priveam în ochi când ne miram că existăm, acolo, doi câte doi sau pe nedrept înjumătăţiţi, rupţi şi nu întotdeauna înţeleşi...

Pe urmă, prin clasa a 10-a, când mă emancipasem şi căpătasem dreptul de a bea o cafeluţă dimineaţa, îmi luam şi cartea cu mine, să mă mai minunez o dată şi încă o dată de cât de frumoase şi simple şi la locul lor erau versurile lui Nichita. Într-o zi mi-am închipuit că şi eu ştiu să scriu poezii, sau chiar dacă nu ştiu, pot să încerc, uite, Nichita a putut. Şi dintr-o trăire sinceră, încă jelind o iubire neîmpărtăşită, am scris câteva cuvinte pe care le-am crezut chintesenţa stării mele poetice. "Mi-e dor să nu-mi mai fie dor de tine". Le-am caligrafiat frumos pe un petec de dictando şi i l-am arătat, palidă şi tristă, lui Kiki, prietena mea, uite ce-am scris aseară, gândindu-mă la El... Ea a zis haha asta e Nichita, eu am zis ba nu, eşti nebună, ba da, e Nichita, ba nu se poate, nu e Nichita, e sufletul meu pârjolit, care doar atât mai poate să spună. Când mi-a adus volumul în care erau tipărite cuvintele mele care nu erau ale mele, am tăcut o vreme. Mă vindecam de aburul de orgoliu de a-mi fi închipuit că e uşor şi că oricine poate scrie versuri. Îmi dădeam seama că îl absorbisem pe Nichita, îl internalizasem, mi-l însuşisem. Mă retrăgeam de la porţile poeziei, nefericită că mi-am permis, fie şi în mod inconştient, să îl plagiez pe Nichita.

Au trecut zece ani de atunci... Îi datorez lui Nichita identitatea mea secretă. Uneori îndrăznesc să mă definesc pe mine însămi ca pe o "pasărenemaiîntâlnităcuaripilecrescuteînăuntru,carebatplutindplanândîntr-unaermaicuratcareegândul." Am primit într-un sms câteva versuri ale lui Nichita şi le păstrez aşa, în memoria telefonului, nu îndrăznesc să le şterg, prea sunt frumoase şi prea am zâmbit când le-am citit acolo pe ecranul minuscul.

Nu mai încerc să scriu poezii. Din când în când, privesc în ochi câte un om, care, nu ştiu cum, prin ce întâlniri nebănuite, a privit vreodată în ochi poezia. Undeva în şirul ăsta de priviri recunosc miraculoasele întâmplări ale fiinţei mele, dragostele mele, patemile mele, pata de sânge vorbitoare care sunt şi dincolo de toate astea cuvintele mele, care nu-s ale mele, sunt ale lui, eu doar îmi închipui că sunt ale mele. Pe urmă îmi dau seama că altcineva a zis asta înaintea mea, mai bine decât mine şi mai frumos şi nu-mi mai rămâne de spus decât "Ni-chi-ta"...

Andreea Demirgian,
29 martie 2003