Sunt foarte supărată. Nu mai reuşesc să descarc fotografiile din aparatul foto... zice „catastrophic error” (culmea, tre sa le trimit caption celor de la PC WORLD) şi îmi afişează nişte x-uri roşii. Daca ştie cineva ce pot face în situaţia asta să-mi zică şi mie...
Aş fi vrut să v-o arăt pe Madmuazel cum se ţine ea cu ambele mânuţe de leagăn, în parc la Ho Şi Min, cum se hlizeşte, încă foarte ştirbă, cum nu şi-a pierdut reflexul simian (acela de a apuca şi cu degetele de la picioare) şi mai ales voiam să mă laud iar cu Doamna Popescu... „Aţi înflorit, Doamna Popescu”, îi ziceam mai deunăzi Gabicăi, văzând-o luminoasă toată, aplecată peste căruţul mândrei, care ba îi băga un picior sub nas, ba dădea să o tragă de păr.
„Tu nu ştii, dar eu vin dimineaţa la voi cântând pe stradă... am un rost.” Acum are un rost, rostul ei se cheama Irina şi de dragul picei face Gabica zeci de kilometri pe zi, ba la Ho Şi Min, ba la Politehnică, ba la Botanică... ba pe piatră cubică, ba pe asfalt, ba pe crăpăturile din carosabil („Când o vezi că-i mârâită, o iei repede pe zgrunţurelele astea, şi adoarme fata în câteva minute” îmi demonstra acum câteva seri bunica supersonică, învârtind cu o mână căruţul peste denivelările unei alei, în vreme ce prinţesa chirăia ca din gură de şarpe.).
Gabica a muncit 30 de ani într-un institut de cercetare. Când i-a venit vremea pensiei (treimilioanecincisutedemiidelei), i-a venit greu să-şi accepte noul statut. „E urâtă bătrâneţea, Andreea... Te trezeşti aşa, aruncat ca o cârpă, obligat să trăieşti sărac şi fără nici un fel de perspectivă” Gabica nu e atât de bătrână precum se dă. De fapt se alintă mult şi se îmbufnează repede. Zilele trecute m-am întors de la lucru şi am găsit-o necăjită tare. În fiecare dimineaţă, prinţesei i se pregăteşte o supă nouă. Din morcovi aduşi de Mariana (trebuie să povestim şi despre Mariana) din grădina ei, cu o bucăţică mică de piept de pui sau cărniţă de vită, o păstaie de fasole, un cartofior, un dovlecel o bucăţică de ţelină, una de ardei gras şi o roşie mică, puţin păstârnac şi o frunză de pătrunjel, alese cu grijă de Gabica din vreo cinci pieţe, unde are ea ţăranii ei pe care-i cultivă de ani de zile.
„Trei linguriţe a mâncat, măi mamă...” zice Gabica îmbufnată foarte.
„Păi e cald Gabica, şi s-o fi săturat bietul copil de acelaşi amestec de legume în fiecare zi”
„Da, măi, dar eu i-am pregătit cu atâta dragoste supa aia...”
Nerecunoscătoarea de fiică-mea preferă să adoarmă buştean când nu are chef să mănânce supa pregătită cu dragoste de Gabica.
Deci, n-avem poze cu Gabica, nici cu Irina, nici cu grădina aia fantastică din spate, de la Locotenent Găină (pe ruinele unei foste hale industriale, nişte cetăţeni au cultivat roşii, viţă de vie, regina nopţii şi floarea soarelui, care cresc aşa cu neruşinare în plin soare, după nişte porţi caraghios de pompoase, arcade uriaşe de cărămidă roşie legate cu plasă metalică peste care s-a întins o tufă de caprifoliu. De câte ori trec pe-acolo am senzaţia că trag cu ochiul în altă dimensiune... aia e, am citit prea mult SF).
Am văzut în parc la Ho Şi Min o bebe de 2 luni ghemuită la pieptul mamei ei, micuţă micuţă de tot... Şi m-am înduioşat instant, că uite ce mică e draga mamei, şi Irina noastră a fost aşa, când o fi trecut vremea, că uite-o, golanca, se dă în leagăn şi deja lipseşte de-acasă o dată la două week-end-uri („să mai respiraţi şi voi, măi mamă!”). Ei, fata mea e mare de-acum, dacă nu îi dai biberonul cu lapte destul de repede, se încruntă şi bate din picior şi întinde mânuţele şi ŞTIE să şi-l ducă singurică la gură. E drept, încă nu s-a prins că biberonul are capac. Dar asta tot nu l-a împiedicat pe taică-său să-şi manifeste admiraţia, văzând-o cum se chinuie să ajungă la laptele ăla bunuţ cu 8 cereale cu miere. („Vino să te pup frumoasa mea, că eşti deşteaptă!” exclamă căpcăunul într-o seară, repezindu-se să-şi ia în braţe comoara nedumerită şi înfometată).
Ei... Ieri i-am făcut iar băgăjelul şi am trimis-o în excursie la Gabica. Pentru că eu lucram până târziu şi pentru că e caniculă şi ele oricum trebuie să ajungă dis-de-dimineaţă la Grădina Botanică şi pentru că Gabica e mai drăguţă decât speram eu vreodată că va fi soacră-mea.
Aşa că azi am să vă spun o poveste diferită, dacă mai aveţi răbdare să citiţi.
O cheamă Sabina şi s-a născut pe 5 ianuarie 2005. Are 4 dinţi. Ieri, vineri 29 iulie a spus „MAMA” pentru prima oară. Ştie să meargă în premergător (spre deosebire de Irina care NU VREA să pună ambele tălpiţe jos, îşi îndoaie genunchii şi cade ca plăcinta) dar nu ştie să stea pe burtică şi nici nu se întoarce de pe-o parte pe alta (în vreme ce madmuazel îşi petrece acum 80% din timp răsucindu-se sau pedalând de pe burtă). La 6 luni avea 6 kilograme si 400 de grame ca şi Iri. Mie mi se pare că seamănă cu fiică-mea. Bine, toţi copiii mici seamănă mai mult sau mai puţin între ei dar astea două parcă-s surori. Poate de-aia am ezitat să mă implic... prea seamănă. Dar într-una din nopţile trecute am visat-o pe Sabina de seara până dimineaţa, ochii ei nu-mi dădeau pace... aşa că n-am avut încotro.
Irinei îi cade părul, i-a mai rămas de două duşuri, un smoc vâlvoi în mijlocul capului, râdem de ea în fiecare dimineaţă „ce faci Einstein?” îi zic şi ea se hlizeşte hîîîîîî şi pe urmă începe a ugui precum guguştiucii la tava cu firimituri de pâine... Şi Sabinei îi cade părul dar din motive diferite, deloc vesele. Asta cu căzutul părului e unul din efectele secundare ale curei de citostatice care i se administrează din două în două săptămâni. O să vă facă rău fotografia asta, dar ce să fac, trebuie să v-o arăt şi pe-asta.
Nu plângeţi încă. Fata asta mică e o norocoasă. Într-o zi, pe la cinci luni, face Sabinuca febră. 38.5. Muuuuult. La febră peste 38 se administrează un novocalmin supozitor şi multe lichide (ceai, apă) ca să nu se deshidrateze copilul. Sau îl pui într-un cearceaf ud. Sau îi pui în picioare şosete înmuiate în apă cu oţet, dacă se poate să fie roşii şosetele (culoarea roşie scade febra, zice în anumite cărţi despre terapii nonconformiste). Cristina, mama Sabinei nu i-a pus nici şosete nici supozitor, a chemat medicul, şi întâmplător medicul era unul deştept care pipăind el copila pe toate părţile a zis ian veniţi voi la o ecografie mâne dimineaţă. Şi s-au dus. Şi când au aflat verdictul le-a stat inima: Sabina avea un rest de ţesut embrionar nedezvoltat, lipit de ficat. Cu alte cuvinte: cancer. Dar nu orice fel de cancer ci o formă rară, hepatoblastom îi zice - cu incidenţă de un caz la un milion. De ce zic eu că e norocoasă?
Pentru că ar fi putut fi un blastom la rinichi sau pe ochi. Pentru că răspunde bine la citostatice deşi sunt groaznice crizele de aplazie (când organismul intră în vrie şi e vulnerabil la orice şi toate funcţiile sunt date peste cap şi ba moare copilul, ba învie copilul). Pentru că ficatul, spre deosebire de rinichi sau ochi, se regenerează şi pentru că în 80% din cazuri, bolnavii trăiesc normal după ce li se îndepărtează bucăţica afectată. Pentru că Florentin, tatăl ei a ştiut să folosească google şi să posteze apeluri pe site-uri şi uite-aşa, în 2 săptămâni de la diagnosticare au ajuns cu fetiţa în Scoţia, la Royal Hospital for Sick Children, unde Sabina a terminat deja a doua rundă de citostatice sub atenta supraveghere a doctorului Jon Pritchard. Pentru că e deja programată la operaţie pe 6 septembrie şi pentru că peste 6 luni eu personal sper să pot s-o întâmpin la Otopeni.
Pentru că iar se mobilizară mămicile anonime şi i-au făcut nu un singur site (mulţumim Luciei şi lui Csaba Csomo!) ci două (mulţumim Laura Ionescu) şi au pornit un teledon european (mulţumim Laurei Patrone) am reuşit să o ducem pe Sabinuca şi la OTV (mulţumim Marilenei Barata şi Elenei Toma pentru Teledon) şi la Acasă TV (mulţumim Irinei Reisler pentru reportajul extraordinar de la Poveştiri Adevărate) şi a apărut şi în ziarul Ziarul (mulţumim Luminiţei, care a dat articolul şefului şi şefului care a trimis pagina la tehnoredactare unde un anume căpcăun a stat să pună diacritice, ştie el cine...) şi în Libertatea (aici nu mai ştiu cui să-i mulţumesc dar mulţumesc) şi în cele din urmă, aseară la RRI (aici pot să le mulţumesc şefilor mei, că mă lasă să fac emisiuni d-astea lacrimogene). Mai trebuie să îi mulţumesc prietenului meu Pucu Roşu, cel care a făcut publică povestea Sabinei pe site-ul românilor din Auckland. Şi unei persoane din Scoţia, căreia nu pot să-i spun decât atât: Doamnă, să vă dea Dumnezeu sănătate pentru inima dumneavoastră incredibil de bună!
Există evident şi reversul medaliei. Toată distracţia asta cu salvatul Sabinei costa aproximativ 50.000 de lire. Trebuie să treacă minim 5 ani înainte să răsufle uşuraţi. De când m-am apucat să întind mâna pe la necunoscuţi pentru câte un copil, am auzit de multe ori judecăţi de genul ăsta: Sunt milioane care suferă. E o excrocherie. Sabina nu există. Site-ul e un fake. Voi sunteţi nişte excroci. Şi-aşa planeta e suprapopulată.
Pot să mă gândesc că sunt oameni cinici, pur şi simplu rău intenţionaţi. E clar că nu au copii acasă sau dacă au, îi au trecuţi la bunuri personale, sau la realizări extraprofesionale sau la „extracurricular activities” Dar ce mă supără cel mai tare e întrebarea următoare: „ce are Sabina special ca să merite să-i dau bani?”.
Sabina are noroc. Are şanse să trăiască. Şi voinţa de a trăi.
Tuturor celor care au donat un euro pentru Sabina, le mulţumesc. Tuturor celor care vor dona un bănuţ - fie prin paypal, fie trimiţând o bancnotă într-o felicitare veche, într-un plic simplu (50 de eurocenţi costă un timbru în UE) la Laura Patrone, fie direct în Scoţia, în conturile deschise la Lloyd’s (care vor fi afişate curând pe site-ul Sabinei)... iar vă mulţumesc.
Aş mai vrea să vă spun vouă, celor care nu v-aţi plictisit, şi încă citiţi rândurile astea, că la Bucureşti mai e şi fratele Sabinei, care i-a pierdut temporar pe toţi trei dintr-o dată (mama, tata, surioara) şi care doar noaptea în somn o strigă pe Cristina.
Şi nu pot să mă opresc fără să vă spun că acasă, în România, pentru Sabina se luptă Cosmina, mătuşa ei, cea care le-a pus părinţilor în bagaje, înainte de plecarea în Scoţia, supe la plic şi piureuri instant, un kilogram de roşii (învelite în pungi şi îndesate prin cizme), citostatice, jucării, pamperşi, borcănele cu mâncărică, o tonă de medicamente şi haine groase pentru iarnă.
Ei, Doamne... „Şi ce copil bun e Sabina... şi ce cuminte e de când s-a născut....” îmi spunea aseară Cosmina, fără lacrimi, privind cu gura căscată poza în care Irina mea seamănă cu Sabina lor.
Şi văzând lumina zorilor, sfioasă, Şeherezada tăcu.