Prima oară am să vă arăt o femeie frumoasă.
E prietena mea, Corina, pe când Yasmin, fetiţa ei, era încă în burtică. Yasmin Serena s-a născut pe 02.08.2004 a avut 3110gr şi 49 de cm, scor APGAR 10. Multe dintre hăinuţele ei de bebeluş au ajuns la Irina şi de la Irina la Rada. Ieri, mămica Radei le împacheta să le trimită la sinistraţi. Dar nu de hăinuţe e vorba ci despre faptul că uite, cât de frumoasă era Corina pe când Yasmin...
Pe 18 iulie Irina a împlinit 6 luni. Pe 17, la buna acasă, printre lacrimi de alint dar cu mare obidă în glas, scumpa mea a zis clar "mamaaaa"... A zis-o la supărare, nu ştie ea ce zice dar a zis "mama" şi îl mai nimereşte când protestează, printre alte ma-mi-ma-mu-ma-me... Într-o dimineaţă, pe la 5, când mai trăgeam de timp în speranţa că poate nu vorbeşte serios şi încă nu s-a trezit chiar de tot, am auzit-o iar din dormitor, supărată foarte, lălăind un "mama" trist... şi în trei secunde mama era lângă pătuţ cu picioarele tremurându-i de emoţie.
Apoi am fost la vaccinul de 6 luni. Acest tip de eveniment face parte dintre cele care unesc familia mai mult decât înainte, pentru că eu sunt incapabilă să îmi ţin copila să fie înţepată. De aceea în dimineaţa cu vaccinul ne gătim frumos şi plecăm toţi trei (pisicile nu au voie la policlinică) să măsurăm copila, s-o cântărim, să auzim iar că nu a luat destul în greutate, să dăm raportul detaliat cu ce mănâncă şi cât şi când... Pe urmă eu ies frumuşel din cabinet şi tati o ţine de picior şi tanti aia cu ochelari o înţeapă şi totul devine ţipăt şi durere... noroc cu tati că o alină, o ţine în braţe şi zice da, Irina, sunt aici, gata nu mai plânge că trece şşşş şşşş.... şi cam în zece minute uităm de înţepătură.
La primul vaccin (cel de la 2 luni), eu plângeam mai cu foc decât Irina. Tremuram din tot corpul şi era clar că nu am cum să-mi liniştesc copilul, că eu însămi aş avea nevoie să mă ia cineva în braţe. La 4 luni am preferat să mă duc la farmacie să cumpăr biberoane cât mi-au înţepat copilaşul. De data asta am strâns din dinţi şi n-am mai ieşit din cabinet dar tot tati a liniştit mândra. Apoi, acasă, febră, tuse, plâns, termometrul ăla pe care am dat 500 de mii arăta 37 cu 2 dar eu simţeam că fetiţa arde, nu avea cum să aibă doar 37 cu 2, aşa că am administrat un novocalmin ca de calpol nici nu a vrut să audă Irina mea... Acum suntem bine. Seara am făcut baie cu răţuştele de la Kiki.
("Ce cadou să-i aduc Irinei?" m-a întrebat mătuşa lui Gheghe înainte de botez
"Răţuşte", am zis, convinsă că nu va găsi. A găsit. Vreo trei feluri. Şi i le-a cumpărat pe toate, aşa că acum Iri e proprietara unui cârd de raţe de plastic cu tot cu puii lor şi alte accesorii. )Irina a pus mânuţa pe puiul cel mai mic şi l-a băgat în gură. Am citit undeva că ăsta e semn de mare preţuire la persoanele astea mici.
Apoi, ieri am făcut party cu bebeluşi. Am invitat la noi acasă alte trei mămici cu copilaşii lor - copilaşi născuţi în ianuarie – februarie, anul ăsta, colegii de forum ai Irinei. Rayan şi Natalia e clar că au deja o aventură. Mămicile lor (Ioana şi Lavina) deja planifică nunta micului prinţ cu mica prinţesă. Şi râdem, glumim, dar mâine, poimâine... Ia priviţi...
Cât despre Codrin, s-a simţit teribil de bine în coşuleţul ăla pe care tăticul lui n-a vrut să i-l cumpere şi în balansoar (pentru că din ăla are şi el acasă).
Irina, gazdă bună, a adormit fără drept de apel la un moment dat. Dar am reuşit în cele din urmă să le facem şi o poză de grup, deşi balerina mea n-a vrut cu nici un chip să se apropie de copii, tot mama era mai interesantă. Iată-i, toţi patru aliniaţi frumos, pe canapeaua pe care odinioară o stăpânea Mitz. Să spunem că revoltat de intruziune, motanul s-a retras pe balcon pe parcursul întregii vizite.
Noi am mâncat nişte îngheţată şi-am vorbit tot despre copiii noştri, ne-am mai bârfit niţel pediatrii şi am ajuns încă o dată la concluzia că îi răsfăţăm prea mult (pe copii, nu pe pediatri) şi că ar fi cazul să mai ţinem cont şi de noi, nu doar de micii tirani. Evident, concluzia o trăgeam în timp ce mai schimbam un pampers, mai mufam un biberon, mai făceam maimuţe la bebeluşul care plângea (parcă se înţeleseseră să plângă pe rând nu toţi în acelaşi timp). Până la urmă musafirii au adormit care pe unde a apucat şi pe la 19 am spart gaşca.
După ce ne-au plecat musafirii am ieşit la plimbarea de seară. Cartierul meu e plin, dar plin de bebeluşi. Sunt peste tot! Şi deja ne cam cunoaştem între noi. Gabica îi ştie mai bine decât mine că-i vede mai des. Ea se împrieteneşte mai uşor cu bunicile bebeluşilor şi uite-aşa mai aflăm una-alta. Eu de la un tătic pe care l-am întâlnit cu Alexandra lui în parc am aflat cum e cu supa, de unde se cumpără răzătoare de sticlă şi de unde setul de trei strecurători pentru pasat legumele... Tot de la el am aflat că îmi trebuie biberoane cu linguriţe în vârf (pentru care îi mulţumesc tot lui Kiki) şi la vreo două luni după ce îmi cumpărasem cele trei strecurători iar ne-am întâlnit şi mi-a mărturisit că soţia lui a găsit altă metodă... treaba e mult mai simplu de făcut cu unul din mixerele alea verticale, ce să te chinui să cu trei strecurători? A doua zi mi-am cumpărat mixer vertical, cu banii din alocaţia de stat a Irinei strânsă de Gabica vreme de 5 luni (225.000 lei pe lună). E minunat, îl recomand tuturor mămicilor care nu doresc să se îmbolnăvească de nervi când încep cu supele.
Aseară ne strânseserăm pe un trotuar vreo 6 mămici, cu bebeluşii în cărucior, care cu soţul, care cu căţelul. Deja se formase un grup compact care trebuia ocolit pe partea carosabilă. Şi cum stăteam aşa şi ne admiram pruncii, pe lângă noi trecea relaxat un domn. Fără soţie, fără cărucior, fără căţel... Dădea să traverseze când unul din tăticii din grupul nostru l-a strigat:
"Bună seara, domnu' C. Chiar ne întrebam pe unde sunteţi"
"Azi e ziua mea liberă..."
"Dar vă rugăm, puteţi să vă alăturaţi grupului nostru..."
"Nici vorbă, azi e ziua mea liberă..." zise domnul traversând strada spre o maşină parcată lângă părculeţul îngrădit, despre care am mai povestit.
"Nici nu ştiţi cât vă învidiem"
"Aiurea, sunt amândouă în maşină, uite-le colo... hai noroc!"
Clubul prietenilor
Gheghe a împlinit un anişor în luna mai. Îl cheamă de fapt Andrei dar i se zice Gheghe, aşa l-a poreclit mătuşa lui, Kiki. La opt luni Gheghe a început să meargă. Înainte să înveţe să se târască. Pe urmă a început să se dea singur jos din pat şi apare când nici nu te aştepţi unde nu te aştepţi. Nu mai am demult veşti de la Kiki, dar ultima istorie era cam aşa: Într-o după-amiază morfolea conştiincios un colţ de pâine. Apoi i-l întindea şi mătuşii. Ia şi tu , parcă îi zicea. Din bucata mea de pâine...