Tracey a intrat în viaţa noastră în urmă cu doi ani, într-o zi, la începutul lui octombrie. În dimineaţa aceea, pe la 4, tata mă condusese la autogara din Newport, de unde aveam să iau autocarul spre Heathrow şi apoi avionul spre Bucureşti. Nu era o zi veselă pentru el. Era duminică şi hotelul în care lucra era plin cu invitaţii la o nuntă. Tracey se ocupa atunci de decoraţiuni, de tortul miresei, de arcada de flori, de baloane... Parcase aiurea, bloca intrarea in restaurant, dar asta pentru că încă mai avea de scos diverse pachete şi pacheţele pentru decorul despre care vă vorbeam.
-Doamnă, aţi putea să vă mutaţi maşina puţin mai încolo? a spus tata puţin morocănos, gândind probabil a mia oară lucruri drăguţe despre supuşii Majestăţii Sale.
-Într-un minut, încă mai am de scos lucruri din ea, i-a răspuns irlandeza, mirată de prezenţa ţâfnoasă care îi încurca paşii în loc să pună mână să o ajute.
Aşa a început povestea lor de dragoste. De Crăciun i-a cerut mâna. A pus genunchiul jos, a scos buchetul de trandafiri roşii de la spate, i-a întins inelul şi i-a zis:
- Nu sunt un bărbat bogat. Nu mă pot oferi decât pe mine. Dacă mă vrei...
Aş fi vrut să fiu acolo, o muscă pe tavan, să le văd ochii când ea a spus da. S-au căsătorit pe 25 septembrie anul trecut şi a doua zi au plecat spre România. Când am văzut-o prima oară am ştiut că tata e pe mâini bune. Tracey este frumoasă ca o păpuşă, are ochi mari, albaştri, e blondă şi trandafirie la faţă. Dar cel mai mult îi apreciez spiritul tânăr şi bunătatea neaşteptată.
Niciodată o femeie tânără nu are mai mare nevoie de mama ei decât atunci când devine ea însăşi mamă. În 9 luni de aşteptare ai vreme destulă să îţi închipui toate prăpăstiile din lume, să citeşti despre toate nenorocirile care i se pot întâmpla copilului înainte şi după naştere. Poţi cădea cu uşurinţă în depresii din cele mai ciudate. Ai timp să te studiezi, să vezi că trupul ţi se schimbă, că trăsăturile feţei ţi se deformează, că pui kilograme pe care nu ştii când şi dacă le vei mai da jos, că hainele nu te mai cuprind şi că toate cele pe care le poţi cumpăra sunt oribile.. Şi atunci ai nevoie de mama ta să te liniştească. Eu am avut-o pe mama mea irlandeză. Care mi-a ales haine în culori vesele pentru perioada în care eram uriaşă, care a găsit şi tricouri de stat prin casă şi pantaloni şi sacouri şi bluze elegante pentru mers la birou şi jachete şi cărţi şi broşuri care aveau un singur scop: să nu mă lase să cad în depresiile prenatale şi post-natale. S-a gândit la toate.
Tata şi Tracey au mers cu mine la ecograful 4D (unul dintre cele mai performante din Bucureşti) să îşi vadă nepoata. Au fost acolo, lângă mine, când am văzut chipul Irinei pentru prima oară. Au luat cu ei acasă caseta video pe care doctorii o înregistraseră pe Irina mică ghemuită în culcuşul ei, dând din mânuţe, stând picior peste picior, deschizând guriţa să bea din apa vieţii ei, sugându-şi degetul, rotindu-se, jucându-se cu cordonul ombilical. Irina avea 24 de săptămâni şi 3 zile.
Apoi, mama mea irlandeză s-a apucat de tricotat jacheţele. Una roz, una galbenă, una albă. Cu căciuliţe asortate. De Crăciun, tata şi Tracey ne-au trimis o felicitare pentru Irina. Prima felicitare din viaţa Irinei nenăscute a venit de la ei. Deja o iubeau. Tata îmi tot spunea: Andreea, nici nu ştii ce mare bucurie e asta pentru o femeie. Maternitatea e ceva extraordinar, ai să vezi cât are să te schimbe.
Mă sunau aproape zilnic. Ne vedeam pe internet şi îmi spuneau: arăţi bine, eşti frumoasă. Ştiam cum arăt, mă văzusem dimineaţa în oglindă, aveam ochii umflaţi, mă dureau oasele, nu prea mă mai puteam mişca, şi cu toate astea, ei îmi spuneau că sunt frumoasă. Datorită lor am simţit că fetiţa mea e binevenită pe lumea asta. Şi când ştii că bebeluşul tău nenăscut e aşteptat cu drag, aşteptarea e puţin mai usoară.
Şi după ce se naşte, sunt momente în care responsabilitatea noii vieţi te copleşeşte. Intri în panică. Ai vrea să dormi şi să te trezeşti când copilul deja poate să îţi spună ce-l doare şi să-ţi şi explice de la ce i se trage. Sunt momente în care te uiţi la boţul cu ochi şi îţi vine să o iei la fugă. Pentru că nu ştii ce să faci. Nu ştii de ce plânge, de ce nu mănâncă, de ce refuză sânul, de ce refuză biberonul, cum să-i dai cu linguriţa şi ce să-i dai să mănânce, cum să-i potoleşti crizele de colici şi cum să-l faci pe copilul acesta să zâmbească? Atunci vrei să te aşezi în mijlocul camerei, să-ţi prinzi genunchii cu braţele şi să te tânguieşti şi să spui „o vreau pe mama” sau „vreau la mama”.
Tracey m-a învăţat câteva lucruri esenţiale. M-a învăţat să-i cânt Irinei. Ea fost prima care a luat-o în braţe pe micuţa mea şi i-a murmurat la ureche „Rock on my baby, on the tree top... when the wind blows the craddle will rock... when the bow brakes the craddle will fall, down will come baby, cradlle and all...” Îi cânta şi jumătate de oră dacă era nevoie, până adormea minunea. Şi despre păianjenul pe care l-a udat ploaia şi despre oiţa cea neagră şi despre căsuţa noastră cea curată în care nu sunt nici şoricei, nici gândăcei. Şi despre bătrânul duce de York şi armata lui de zece mii de oameni („The grand old Duke of York, he had ten thousand men, he marched them up and he marched them down and then he marched them up again, and when they were up, they were up, and when they were down they were down, and when they were half way down the hill, they were nor up, nor down”) A pus-o pe genunchi şi a învaţat-o să bată din palme („Clap hands, clap hands till Daddy comes home, with cakes in his pockets for Irina alone”.) I-a spus poezioare, cu Hampty Dumpty (Hampty Dumpty sat on a wall, Hampty Dumpty took a great fall, all the king’s horses and all the king’s men couldn’t put Hampty together again)...
La Tracey în braţe, Irina a servit prima linguriţă de biscuiţi fărâmiţaţi amestecaţi cu lapte. Şi nu orice biscuiţi, ci biscuiţii lui Farley, cei pe care Irina îi mânca plescăind de plăcere. Şi pe care apoi Tracey şi tata ni i-au trimis prin poştă, pentru că în România nu se găsesc şi dacă i-am comanda pe Internet ne-ar costa 30 de lire numai livrarea. Evident răsfăţul ăsta a durat foarte puţin, pentru că de vreo lună Madmuazel se mulţumeşte cu pişcoturile de la Hero (pe care le roade tare mirată că se topesc şi se fărâmiţează).
Tracey şi tata ne-au cumpărat o tonă de hăinuţe. Aşa se face că Madmuazel are tot soiul de pălăriuţe asortate cu botoşei, balerini, papucei, pantofi sport, salopete de jeans şi tricouri pe care scrie cheeky monkey, bluziţe cu danteluţe şi boneţele de miss Abigail, rochiţe şi baveţele cu fluturaşi şi flori. Tot ei ne-au adus jucării de ros când ne dau dinţii şi o brăţăruşă de aur mică mică, pentru mânuţa delicată a Irinei şi cutiuţe de argint în care să-i păstrăm prima buclă şi primul dinte, certificatul de botez şi pe cel de naştere.
La botezul Irinei, mama mea irlandeză s-a ocupat de decoraţiuni, împreună cu domnul mai puţin morocănos de data asta, care acum doi ani o ruga să-şi mute maşina mai încolo. Împreună au pregătit cutiuţele pentru bomboane pe care le-am dăruit invitaţilor. Împreună au lipit steluţe argintii pe cartonaşele pe care scria „bine aţi venit la botezul Irinei Ioana”. Împreună au umflat baloanele şi le-au răspândit prin sala mare la restaurantul unde am sărbătorit-o pe Iri. Împreună au mers la cofetărie să ridice tortul învelit în marţipan roz („frumos decorat” – aşa scria pe bonul de comandă) pe care trona un legănuş mic în care dormea un bebeluş mic, adus tot de ei.
Tracey mi-a spus tot timpul ceea ce orice mamă ar trebui să-i spună fiicei ei, după ce naşte un copil: aminteşte-ţi că înainte să fii mamă eşti femeie. Stai cu picioarele în sus şi mai citeşte şi altceva decât manuale despre cum se cresc copiii. Dormi când copilul doarme. N-o lua tot timpul în braţe, dă-i drumul la radio şi las-o să-şi facă de lucru. Fă-ţi timp pentru tine. Îngrijeşte-te. Fii femeie. Fii frumoasă. Iubeşte-te.
Acum câteva zile, în parc, la Ho Şi Min, Irina se dădea în leagăn. Îşi bălăngănea picioruşele şi dădea din gură. „Da, da, da, da, la, laaaaa, eeeeee, laaailai...” bodogănea fiică-mea, extrem de coerent. Le-am trimis un sms, m-au sunat imediat... Şi au râs şi s-au bucurat când au auzit-o bombănind. Nu-s lângă mine părinţii mei. Sunt la câteva mii de kilometri. Vorbim destul de des la telefon. Tata şi Tracey ştiu ce face Irina, cum creşte Irina, ce mănâncă Irina, ce-i mai trebuie Irinei, ce-i place şi ce nu. Le e dor de Irina.
Nu ştim când or să mai vină acasă, nu ştim când o să ajungem noi la ei, e complicat cu vizele, cu bombele, cu grevele de la British Airways, cu rezervarea de bilete cu toate amănuntele astea politico-diplomatico-economice... Dar de câte ori îi pun Irinei pe creştet boneţica de Miss Abigail sau o încalţ cu balerinii ei cu buline, de câte ori îi dau să mănânce cu linguriţa, când îi cânt sau când îi spun poezia cu Hampty Dumpty, când mă întind pe canapea şi îmi ridic picioarele pe spătar, când mă pensez, când îmi amintesc că sunt femeie, că-s tânără, că-s uneori frumoasă, când mă apuc de diete sau când cochetez cu ideea unei tablete de ciocolată... îi zâmbesc în gând mamei mele irlandeze, Teresa Philomena Lee Demirgian.