Ne-am prins ce înseamnă pre limba ei „mama”. „Dă şi tu ceaiul ăla.” „Aş dori un scutec uscat , te rog”. „Mergem pe-afară? Da? Azi?” „Mi-e somn şi nu pot să adorm, ce să faaaaaaaaaac...” Orice îţi trece prin minte poate fi exprimat prin această silabă unică: „ma”. Simplu. Ce vrei de fapt, să-şi bată ei capul să afle. Şi nu există decât o singură soluţie. O luăm prin eliminare. Mai întâi puţin ceai... Dacă tot nu tace, schimbăm pampersul. Dacă încă strigă mamamama ne uităm la ceas (la ora 18.30 fix, fie ploaie, fie vânt, Mica Sirenă ştie că trebuie să fie la lift, direcţia Ho Şi Min, via Răzoare). Dacă e prea devreme/prea târziu pentru parc, musai se plictiseşte şi trebuie să ne amuzăm.
Cum ne amuzăm? Facem „bau!”. Dai să acoperi pruncuţa cu păturica. Pruncuţa apucă păturica strâns, cu ambele mânuţe şi şi-o trage pe ochi. Şade aşa cam 3-4 secunde. Scoate nasul din păturică. Tu zici „Bau”, ea râde şi trage înapoi păturica pe ochi.
Dacă nu zici „bau” în timp util, te priveşte cu toată mirarea lumii în ochii ei (astăzi verzi). Şi nu te lasă inima să nu spui iar „bau”. Şi-o iei de la capăt preţ de vreo cinci minute până eşti gata cu nervii şi zici hai, Maimuţi, fă nani. Atunci Maimuţi se preface că nu te aude şi singura soluţie este să o ignori, ieşi din cameră şi speri că va adormi. Uneori adoarme, alteori plânge vreo 7-8 minute de zici că o taie cineva cu cuţitul neascuţit. În cele din urmă se face linişte.
*****
„Sună să vină femeia!”
-Ce facem iubitule, îi cumpărăm premergător?
-Nu, că toată lumea mi-a spus că premergătorul nu e bun.
-Adevărul e că dacă o punem în premergător pe urmă se va învârti dupa mine prin toată casa şi n-o să mai fiu nevoită să fiu atentă doar să nu calc pisica pe cap va trebui să am grijă şi să nu calc pe Irina.
-Păi nu, că Irina claxonează...
Luni dimineaţă, ora 6.30. Irina apasă cu sârg pe un MinnieMouse care chiţăie. Mă trezesc buimacă – e un zgomot nou, neobişnuit, aşa ceva nu s-a mai auzit la ore de-astea mici. Înainte mai zornăiau jucăriile, mai plângea copila... Acum chiţăie blestemăţiile alea de cauciuc şi are numai vreo 3 împrăştiate prin tot patul. Plus raţele. Mă claxonează fiică-mea, îmi zic...
Seara la cină povestesc colegului cum mi-am început ziua.
- Deşteaptă fiică-mea... deja sună să vină femeia.
*****
...Maimuţica cu cercei joacă noaptea pân’ la trei
Şi la trei şi jumătate i-au căzut cerceii-n lapte...
M-au convins. Au sărit amândouă cu gura pe mine, şi Gabica şi Mariana.
-Când îi faceţi găuri în urechi?
-Într-o zi...
20 ianuarie 2005, ora 12.00. Stăm cu fişa de externare în mână, aşteptăm verdictul, ne-o dau acasă sau nu ne-o dau acasă... Legal mama şi bebeluşul trebuie să stea în spital măcar 48 de ore de la naştere. La noi nu au trecut 48 de ore dar mă lasă nervii, mi-e cald, vreau să dorm în patul meu, vreau să fac un duş, vreau să plec, nu mă interesează 48 de ore ale lor şi supa lor strecurată şi iaurtul lor, vreau să mă aşez pe colacul meu de WC şi să stau aşa, cu picioarele atârnând, fără să-mi fie teamă că aş putea lua vreo boala, paradoxal, tocmai din spital. O asistentă mai în vârstă intră în cameră cu o cutie metalică argintie.
-Vreţi găuri pentru cercei?
Da, vrem, Gabica i-a cumpărat cercei din decembrie, p-ăştia să i-i puneţi primii în ureche nu mă interesează ce spun naşele, bine Gabica, pe ăştia... I-am uitat acasă evident, la 4 dimineaţa când închideam pentru ultima oară valiza de spital,exact la cercei nu îmi stătea mintea.
Asistenta îşi întinde instrumentele pe măsuţa din rezervă, Irina e mică şi înfăşată în o mulţime de scutece. Prima pacientă, o fetiţă născută cu doar câteva ore înaintea Irinei. În momentul în care acul îi perforează lobul urechii, ţipă. Mi se taie picioarele şi încep să plâng, deşi nu e copilul meu cel care plânge. Mi se face rău, inexplicabil. N-am să uit niciodată ţipătul ăla, deşi logica îmi spune că exagerez, copila nu a păţit nimic, toate fetele au cercei ş.a.m.d
-Ce-ai dragă, de ce plângi..
-Eu nu mai vreau să-i fac găuri pentru cercei. Eu nu îmi trec copilul prin aşa ceva în mod deliberat.
-Haideţi Doamnă, că sunt mici, nu conştientizează... Şi-aşa i-a mai înţepat azi cu vaccinul, mai bine acum decât mai târziu.
-Nici nu mă gândesc.
Valu e de acord cu mine. Nu ne înţepăm copilul şi basta. Să-şi facă ea găuri pentru cercei când o creşte, dacă doreşte.
Dar nu poţi scăpa de babe. Babele vor cercei. Pune-i mamă fetei cercei. De-acum are fata 3 perechi de cercei primiţi la botez, stau frumos aliniaţi în cutiuţe de catifea. Adevărul e că m-am plicitisit să mă întrebe lumea „Cât are băieţelul?” ori de câte ori o îmbrac în albastru.
-Gabica, eu nu sunt în stare să mă duc cu ea la găurit urechi. Dacă tu vrei... du-te tu, am auzit că la magazinele de bijuterii au un soi de pistolaş. Dar să te ferească Dumnezeu să se infecteze sau să păţească fata ceva...
Mariana sare şi ea cu gura, că a văzut ea la Sir Center când şi-a luat verighetele, face cu pistolul, nici nu doare şi mai bine acum decât mai târziu, că acum uită repede...
-Bine, bine... lăsaţi-mă în pace. Gabica, ia bani şi du-te, dacă ai tu inima să o auzi cum urla.
Ei bine a avut inima. Acum Irina are găuri în urechi şi patru perechi de cercei (momentan poartă unii cu „rubine”, din oţel medicinal, ce-o mai fi şi asta). Nenorocire mare, am luat hotărârea asta fără să consultăm toate autorităţile, să vezi scandal...
-Gabica, am făcut o gafă... am uitat să-l întrebăm pe Valu dacă e ok , să te ţii bine.
Mi-l închipui încruntat, îmi închipui toate replicile pe care le poate da. Deja îl aud: „De-acum o iei pe semnătură, cu proces verbal de predare - primire, cine ştie ce găuri îi mai faci...”
S-a supărat dar are dreptate. Trebuia să-i fi spus. Pe de altă parte ce înţeleg bărbaţii din cochetăria femeilor? Şi în fond nu el trebuie să zâmbească stingher de fiecare dată şi să zică „ştiţi, de fapt e fată...”. Şi nici nu-i stă rău... Şi de fapt eu speram în secret că va fi închis la Sir. Dar n-a fost. Şi Gabica a avut inima s-o audă plângând. Eh. Nu-i stă rău. Cam mari rubinele alea, îi dau aşa un aer de fetiţă de la ţară... Nevermind. Mai-mu-ţi-ca-cu-cercei-joa-că-noa-ptea-pân-la-trei.... Şi râde, Maimuţi, râde...
Clubul prietenilor
„Cel mai frumos, cel mai delicat, cel mai mişcător, cel mai apreciat, cel mai înţelept, cel mai fără de preţ cadou pe care ţi-l pot face apropiaţii prietenii cunoscuţii etc când te afli în situaţia de a fi proaspăt părinte e să te lase Dumnezeului în pace şi să nu te contacteze sune hărţuiască etc. şi să aştepte să o faci tu, când ai să poţi. Ar trebui să fie predată în şcoală chestia asta, alături de alte percepte de genul "să nu arunci hârtii pe stradă..." (Proaspăt tătic de fetiţă)