Motto: pentru Cookie, care luni mi-a scris: “Unde e articolul de sâmbătă, pe care îl citesc eu la cafeaua de duminică dimineaţă? L-am aşteptat...:))) Numai bine!”
“În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură.”
O fetiţă mai mică decât mine cu câţiva ani, pe numele ei Chris Simion, a scris o carte pe care a lansat-o cu focuri de artificii şi live performance (pe vremea când aşa ceva era culmea snobismului în arta contemporană). Aşa a intrat în viaţa publică. Puţin mai târziu, un regizor a făcut un film după un scenariu scris de ea, numit “În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură.” N-am văzut filmul, n-am citit scenariul dar titlul ăsta mi-a rămas în minte, mă obsedează de ceva vreme pentru ritmul lui interior, pentru aliteraţia cu z şi pentru imaginea asta incredibilă a unui moş bărbos cu înfăţişare de bunic blând, care ar da zilnic să mă sărute pe gură...
****
Iarăşi am foarte multe poveşti şi îmi asum absenţa de lângă cafeaua dumneavoastră de sâmbăta/duminca trecută, pentru că a fost o absenţă motivată. Să povestim însă mai întâi despre Irina mică şi despre cum îşi roade ea mai nou căruţul: în încercarea disperată de a-şi scărpina gingiile, se prinde cu ambele mânuţe de măsuţa de plastic (în care îşi pune mami biberonul cu cafea) şi îi molfăie marginea, conştiincioasă, ca şi cum ar fi făcută din turtă dulce.
Iar îi dau dinţii. Iar îi curg băluţele râuri... râuri. Iar mârâie... deci nimic nou. A trecut de la mamamama la baba baba bbppp şi a descoperit că e amuzant să glăsuiască în vreme ce-şi ţine pumnişorul vârât cât mai adânc în gură. Sunetele care îi ies sunt tare amuzante. În rest, ne cam facem veacul pe străzi şi eu şi bunică-sa, căci doar spaţiile larg deschise şi multe persoane care se agită prin jur mai sunt pre placul principesei. (secvenţa mea preferată din “Viaţa e frumoasă”: Roberto Benigni răsărind de te miri unde în calea Nicolettei Braschi şi strigând: “Buongiorno, principessa!”... De aceea la 7 dimineaţa, când reuşesc să o vâr la loc în pijămăluţă, înainte să-i ofer biberonul cu lapte deschid şi eu fereastra şi zic: boungiorno, principessa! Şi principessa prinde a răcni mai abitir, deloc interesată de replicile mele de cinema, ruptă de foame după mai bine de 10 ore de la ultima masă).
***
Hai Irina, mergem la pescuit?
Se amuză căpcăunul şef, când o vede târându-se mai pe coate, mai de-a rostogolul, “râmă!” îi zice ( “e de alint, să nu dai, că dau şi eu!”) şi eu mă supăr şi îi zic lasă Irina, că ne facem noi mari, să vezi atunci fugăreală prin casă...
Şi-atunci zice tatăl căpcăunei mici: “mi-o şi imaginez alergând după Mitz cu o furculiţă într-o mână şi un cuţit în cealaltă... Parcă-i văd trecând aşa prin dreptul uşii ca în desene animate... întâi motanul si pe urmă căpcăuna. Sau mi-o imaginez bătându-se cu Mitz să intre în scorbura lui din bibliotecă, şi ghemotoace de blană zburând prin aer şi miorlăituri jalnice morlaaaaaaaau mauuuuaaaaau şi Mitz, cărându-se înainte să fie halit... “
Bietul Mitz. Tare mai suferă şi tare speriat e de chestia aia mică şi gălăgioasă care deja încearcă să-l tragă de mustăţi, cum e la nivelul mânuţelor ei, se întinde şi dă să apuce: de blană, de urechi, de sprâncenele lui cele lungi care-i încadrează botul ca nişte antene parabolice...
Ai zice că o urăşte dar să mă păzească sfântul să nu mă dau jos din pat la primul chirăit de dimineaţă al micii teroriste ... că năvăleşte în dormitor şi atâta zgârie noptierele, şifonierul, patul, uşa de la balcon... până mă smulg din aşternuturi, înainte să înceapă să mă zgârie. Motan nebun. Probabil îl deranjează “înaltele” fiică-mii şi ar face orice numai să nu urle. Nici nu-mi mai trebuie babyphone, am babycat. Crazybabycat...
În rest... mâncăm de toate când avem chef, când nu... mai nou are două tactici pentru a refuza mâncarea. Îşi repetă consoanele exact când e cu gura plină împroşcând în toate părţile piureul de legume ori iaurtul ori fructele, amestecate din plin cu salivă. Bbbbppppbbbpppp. Sau îşi încrucişează amândouă mânuţele peste ochi, expresia maximei disperări, cu lăcrămioarele curgându-i în urechi şi cu urletele de rigoare. După care tace brusc şi îşi închide guriţa de nu I-o mai deschizi nici cu ranga (Parcă o aud pe doamna doctor: “daţi-i să mănânce mai mult...” hahahah mai mult? Aş zice merci dacă ar mânca măcar ce i se dă acum).
***
Parole
Câteodată când abia se trezeşte din somn, ne priveşte aşa, puţin mirată, parcă încercând să-şi aducă aminte cine suntem, ea unde se află. Mă aştept să o şi aud: take me to your president... Ca să o ajut să ne identifice, avem deja o parola, lălăită pe un anume ton: Irinapralinairinabalerinairinabubulinairinaalbina. Voice Identification.
Gabica a învăţat-o să-şi mişte capul de la stânga la dreapta. E de-ajuns să-i spui cuvintele magice pisicuţăpispispis şi infanta începe să-şi bălăngăne căpşorul ca un căţel pus deasupra banchetei din spatele Daciei model 1980. Uneori mă sperie, dacă se loveşte de marginea măsuţei de înfăşat? Dacă, ferească Dumnezeu, cade de acolo de sus? Dacă nu reuşesc să o prind... “dacă pică drobul de sare” comentează colegul atotştiutor.
Câteodată sunt geloasă pe Gabica, ea are vreme să o înveţe prostii şi eu nu. Ieri am ajuns acasă, m-am apucat de gătit apoi am mai corectat câteva pagini la o carte, mi-am văzut copila preţ de numai 10 minute până la plimbarea de seară. Copila mea creşte, în vreme ce eu mă pierd în obligaţii zilnice. Îi tot spuneam soacră-mii, nu ştiu când a trecut timpul, de la 4 luni până acum. Au zburat, 3 luni s-au dus ca trei săptămâni şi iar păţesc ca şi cu data cununiei... Mă întreabă lumea, când te-ai măritat, şi eu zic senină pe 16 mai, deşi m-am măritat pe 16 iulie... Cât are fetiţa? 5 luni zic şi pe urmă îmi dau seama că spun prostii, copila are 7 luni 2 săptămâni şi 2 zile, s-a născut pe 18 ianuarie la ora 17.38. Uitaţi-vă la ceas şi mai adunaţi şi orele în plus. Aşa. Să fie clar.
***
Despre subtilele-nchisori cu care Dumnezeu ne binecuvântează
Oare va şti Irina să ierte, când va creşte, că în poveştile despre ea am amestecat şi poveştile altor copii? Oare se va supăra pe mine că am povestit lumii întregi despre ea? Şi în fond de ce faci chestia asta, mă întreba colegul, o faci pentru tine sau o faci pentru ea?
Scriu ca să nu uit nimic, nimic. Pentru mine, e un act de egoism cras, poate singurul pe care mi-l permit, scriu pentru mine despre copilul meu şi arăt la toată lumea cât e de minunată, cât e de inteligentă, cât e de dulce, doar pentru că sunt convinsă că există un singur copil perfect pe lumea asta. Şi pe acela îl are orice mamă. Am citit gândul ăsta pe forum, la desprecopii, acolo îmi fac veacul când am timp (şi slavă Domnului, îmi fac timp şi pentru asta). Ce treabă are povestea Irinei cu închisorile o să ziceţi, ei bine are. Pentru că privindu-i pe oamenii despre care am să vă povestesc, înţeleg mai bine de ce într-adevăr în fiecare zi Dumnezeu mă sărută pe gură. E dovada maximei iubiri, mă iubeşte zeul ăsta, îi place de mine, altfel cum aş putea să justific bunătatea cu care mi-a dăruit un copil atât de bun şi atât de sănătos, mulţumesc, Doamne, vezi, n-am uitat nici azi să-ţi mulţumesc.
Povestea ce urmează este cea a patru mame şi patru taţi. Pe copii îi cheamă Alexandra (3 luni), Sabina (8 luni) Mihăiţă (un an şi 8 luni), Toni (3 ani). Pe părinţi îi cheamă: mama şi tatăl Alexandrei, mama şi tatăl Sabinei, mama şi tatăl lui Mihăiţă şi mama şi tatăl lui Toni.
Alexandra, Sabina, Mihăiţă şi Toni sunt bolnavi. Care mai de care mai bolnav. Alexandra e mică, mică şi nu a fost niciodată la ea acasă. Respiră printr-o mască de oxigen şi mănâncă printr-un tubuşor de gavaj (tare ciudat ce limbă stranie înveţi când ai copii, acum un an habar nu aveam că există cuvinte gen gavaj, cerclaj, şamd). Marţi, Alexandra pleacă în Ungaria, poate acolo vor reuşi să-i extragă tumora (benigna, har Domnului) care-i obstrucţionează căile respiratorii. Sabina e în Scoţia, a trecut prin 4 cure de citostatice şi marţi va trebui să supravieţuiască unei operaţii care va dura 6 ore. Mihăiţă, dragul de el, e în Belgia, îşi aşteaptă rândul la un transplant de ficat, e frumos foc dar are nişte ochi atât de galbeni că ţi se face rău, fizic, când îl priveşti, galbenul ăla îţi spune clar cât e de bolnav şi cât de tare suferă de ciroză, la mai puţin de doi ani. Despre Toni ce să vă spun... nimic nu-i trădează boala, dar el trăieşte cu un şunt metalic în cap şi pe 28 septembrie la ora 16 e aşteptat în Spania, pentru a şasea operaţie pe creier, brrrr mi se face frică numai când mă gândesc.
Părinţii acestor copii sunt nişte martiri. Mai există doar pentru copiii lor, care din nefericire sunt prizonierii aparaturii medicale.
N-am văzut-o niciodată pe mama Alexandrei dar mă gândesc ce înseamnă să aştepţi 9 luni de zile să-ţi ţii copilul în braţe, să-i pregăteşti cămăruţa, să visezi cum ai s-o legeni şi-ai să-i cânţi şi-ai să-i arăţi desenele de pe pereţi şi caruselul de deasupra patului... Să-ţi pregăteşti valijoara de spital, să pleci spre maternitate pentru 2 zile şi jumătate (căci doar atât trebuie să stai internată când naşti) şi să nu te mai întorci acasă, de 3 luni, să stai lipită de pătuţul ăla mic, în care copilul tău suferă.
Tatăl Alexandrei... De 3 luni nu doarme, aleargă de la spital la firma pe care o înfiinţase ca să le meargă puţin mai bine, că vine copila şi trebuie să nu depindem de nimeni, trebuie să fim pe picioarele noastre... Trebuie să facă rost de bani, trebuie să cumpere bilete de avion, trebuie să ajungă la client, să se întâlnească şi cu Dan Diaconescu pentru o emisiune la OTV, poate poate reuşeşte să transmită un anunţ umanitar, trebuie să convingă un medic să-i însoţească la Budapesta, trebuie să ajungă la spital să-i ducă Gabrielei ce-l rugase să-i cumpere, să-şi vadă fetele, trebuie să mai scaneze şi să mai traducă nişte acte, să mai caute încă o sursă de împrumut, cum va înapoia banii ăştia nici el nu ştie dar nu contează, marţi, marţi dimineaţă pleacă la Budapesta cu Alexandra şi cu Gabriela şi să dea Dumnezeu să ajungă cu bine şi să se întoarcă sănătoşi.
“Soră-mea, îmi vine să îmi iau fata în braţe şi să fug, pot să fac asta?”
Peste 3 zile, marţi, Sabina va fi operată de Dr. Pritchard. Îi vor scoate o jumătate de ficat şi după aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, cancerul nu se va mai reface pentru că întregul ţesut afectat va fi scos din trupuşorul copilei. Dă, Doamne, să fie bine, aşa de mulţi oameni s-au străduit pentru Sabina, atâţia au fost mişcaţi de fotografia ei, cea din care reţii doar ochii mari, albaştri, vii, privirea ei încruntată care parcă spune: “da, mă doare dar nu, nu am să închid ochii, nu doresc să-i închid”... Mămici din Japonia(!), din toată Europa, din Australia, din America, toate ne-am strâns laolaltă şi din “mână de la mână” am reuşit ce nu credeam că se va putea: am strâns peste 25 de mii de lire pentru Sabina!
Mama Sabinei a plecat în urmă cu o lună şi jumătate în Scoţia, cu un pachet de ţigări din care fumează câte una pe ascuns, lipită de trunchiul unui copac, undeva la câteva sute de metri de Royal Hospital for Sick Children din Edinburgh. N-a reuşit să termine pachetul de ţigări pentru că nu se îndură să se dezlipească de Sabina. Care creşte, care vrea să fie luată în braţe mai tot timpul, care nu prea mai stă decât în picioare, care ştie deja ce înseamnă branulă, ace, transfuzii. “Surioară, prin ce mi-o fi dat să trec voi trece, nu ne putem pune în faţa sorţii''
Tatăl Sabinei s-a pus în faţa sorţii, datorită lui am aflat că Sabina există şi că o putem salva. Ei doi, mama şi tatăl Sabinei aşteaptă cu sufletul la gură ziua de marţi. N-au ce să facă decât să stea toată ziua cu Sabina, nu au drept de muncă, nu se pot angaja, nu i-a întrebat prea multă lume bine, bine, dar voi din ce trăiţi, de parcă atunci când te loveşte Dumnezeu (iertat să-mi fie) cu aşa o nenorocire mai ai vreme să te gândeşti la tine, la ce ai să mănânci, la ce ai să îmbraci, la ce ai să faci după ce toţi trei, mamă, tată, copilul bolnav supravieţuim încercării.
Când nu mai poate să stea pur şi simplu, mama Sabinei spală bucătăria camerei în care locuiesc la “Parent’s Flat”, RHSC, Edinburgh. “Sunteţi nemulţumită de cum fac curăţenia, doamnă? “ a întrebat femeia de serviciu... “nu, nu... simţeam nevoia să fac ceva, lăsaţi-mă să fac ceva că înnebunesc.”
În vremea asta la Bucureşti, bunica Sabinei se întâlneşte cu oameni care îi dau o bancnotă de 500.000 şi spun pe un ton sever: “Dar banii sunt numai pentru copil, doamnă!” sau o roagă în drum să le facă şi piaţa, dacă tot vine până la ei. “Mi-am înghiţit plânsul şi am mulţumit. Fiecare bănuţ contează”. Cât despre mătuşa Sabinei, Cosmina, e altă poveste, pe care o vom spune altădată.
Sunt în Belgia de 2 luni. Aşteaptă o decizie a Comisiei de Etică a spitalului la care urmează să fie operat copilul. Deşi au donator de ficat, medicii nu acceptă donori vii, care nu-s rude cu pacientul, de frică să nu fie cumva vorba despre un trafic de organe. La fel ca şi părinţii Sabinei nu au drept de muncă. Au strâns 80.000 de euro pentru operaţie, bani de care nu se ating. Pentru o cămăruţă de 4 metri pătraţi trebuie să plătească o chirie de 800 de euro. Nu le e uşor. Dar sărbătoresc fiecare zi a copilului lor, cel căruia medicii nu i-au dat nici o şansă să trăiască, din prima clipă de viaţă.
“N-am ştiut că Dumnezeu ne va da asemenea încercări, dar văd că ne-a dat şi puterea să le ducem. Noi ne simţim oarecum binecuvântaţi că totuşi avem puterea să trecem peste aşa ceva, că ne-a dat puterea să luptăm şi şansa să întâlnim oameni deosebiţi şi să avem speranţă că Mihăiţă se poate face bine şi că am reuşit să ne apropiem foarte mult de momentul operaţiei – este o mare minune.” Şi când îmi spunea asta, mama lui Mihăiţă îmi zâmbea.
Îşi începe toate sms-urile cu “vă iubim”. Zilele trecute mi-a scris şi un mail în care îmi spunea “Suntem contemporane şi asta îmi place”. Dacă n-aş fi văzut-o aş fi acceptat descrierea ei aşa cum am primit-o de la Adriana: “e o femeie simplă, de la ţară, care cu foarte mult bun simţ mi-a cerut o informaţie, în urmă cu doi ani. Nu voia bani, voia doar o informaţie.”
Mama lui Toni nu e deloc o femeie simplă, de la ţară. E o femeie care şi-a cumpărat calculator şi şi-a făcut un cont de dial-up ca să poată să scrie mail-uri despre Toni. "Mă gândesc câteodată că eu nu mai trăiesc pentru mine, m-am abandonat cu totul. Sunt doar mamă şi atât. Dar mă felicit pentru că-mi pot spune că sunt bună pentru profesia aceasta nobilă..." .
Tatăl lui Toni e deja în Spania. Munceşte să trimită acasă măcar 100 de euro pe lună. Dar e greu şi până la 12.000 drumul pare luuuung şi nesfârşit.
Mama lui Toni, ajutată de Adriana, cea pe care nu a văzut-o niciodată, a strâns pentru fiul ei peste 10000 de euro. Îmi raportează periodic sumele, starea lui Toni, noutăţile, stă şi scrie literă cu literă mesaje pe telefon.
Miercuri seara am primit un nou sms: “Astăzi am fost la Iaşi, am scos de la bănci 340 euro, leii astăzi sunt 72 milioane, euro 466, iar la USD 100. Total 7000 euro. Mâine sper să iau şi de la Oficiul Poştal în jur de 20 de milioane. Am trecut de jumătate. Ieri am primit cartea cu minunile Sfântului Ioan Rusul. Nu mi-am dezlipit-o din minte. Astăzi sau mâine o doamnă de mare curăţenie sufletească îmi trimite Sfinte Daruri din îndepărtata insulă Evvia-Grecia. Ce am gândit ieri azi e real. Vă mulţumim. Toni şi mama lui.”
Joi seara: "Trebuie să ne bucurăm. S-au strâns 10.100 de euro. Mergem spre Mânăstirea Petru Vodă din Neamţ. Am făcut deja acatiste de mulţumire. Vreau să ne binecuvânteze părintele Iustin Pârvu înainte de plecare. Doamne ajuta! Toni şi Geanina.
Pe 28 septembrie la ora 16, la Institutul Dexeus din Barcelona, Toni are întâlnire cu medicii.
****
Sunt închisorile acestea subtile mai greu de purtat decât orice cruce. Când copilului tău nu-i e bine, ţie nu poate să-ţi fie bine. Şi încă nu s-a inventat mângâiere pentru părintele ce trebuie să-şi ia rămas bun de la o cutie în care îi este închis pruncul. Alexandra, Sabina, Mihăiţă şi Toni au avut noroc. Deşi s-au născut foarte bolnavi, Dumnezeu nu i-a părăsit. Au găsit pe lângă ei Oameni, mulţi, mulţi, care n-au gândit că boala copiilor e păcatul părinţilor, care n-au gândit decât că un copil suferă şi că trebuie ajutat. Oameni care nu au cerut în schimb decât atât: un colind cântat într-un Crăciun, de toţi copiii ăştia frumoşi care ştim că vor supravieţui, pentru că altfel nu se poate. Mai au un prag: ziua de operaţie. Şi apoi încă unul: perioada de 5 ani în care bolile lor nu trebuie să recidiveze.
Sănătatea copilului meu şi a familiei mele e o adevărată binecuvântare, pentru care în fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu. Rugaţi-vă marţi pentru Alexandra şi pentru Sabina. Rugaţi-vă, dacă vă şade în obicei, pentru toţi ceilalţi, ale căror nume nu le-am aflat, pentru toţi copiii care suferă fără să înţeleagă. Rugaţi-vă pentru părinţii lor.
Şi Dumnezeu să ne aibă în paza lui pe toţi.
Clubul prietenilor: Multumesc Luciei Csoma, Adrianei Oprea şi Irinei Reisler, cele fără de care aceşti copii nu ar fi ajuns la tratament.
