Auzisem eu că domnişoarele astea capricoarne au obiceiul de a schimba tabăra când te aştepti mai puţin, dar chiar aşa, de tinere, să calce în picioare dragostea de mamă în favoarea siguranţei din braţele tatălui, asta a fost prea mult pentru mine...
Joi seara, la capătul unei zile destul de grele, ne întoarcem tot familionul din parc, fericiţi şi domestici, pregătiţi să încheiem glorios ziua cu baia rituală (ori cu ritualul băii), lăptic şi Tatăl Nostru.
Tocmai ne minunam de câteva hăinuţe noi, bucuroşi foarte că domniţa stă în popou nesprijinită de nimeni, cocoţată pe masa de înfăşat unde o probam ba cu o bluziţă, ba cu un body... când deodată infanta îşi pierde echilibrul, se lasă aşaaaa uşurel într-o parte şi se propteşte cu căpşorul în zid. N-am apucat s-o prind. S-a lovit. S-a speriat.
Tragedie mare. Dezastru naţional. Urla ca din gură de şarpe. Dau s-o iau în braţe s-o potolesc. Lugu-lugu, cântăm, batem pe spate copila, ea nimic, răcnea din ce în ce mai tare. Evident, vine tatăl şi mi-o ia din braţe, da Irina, sunt aici, hai nu mai plânge. Şi tace domnule, brusc. Cum dă iar cu ochii de mine, cum începe să urle parcă şi mai rău ca înainte. O ia, o duce pe balcon, mă duc după dânşii, s-o pipăi, să văz de are vreun cucui, ori vreo crăpătură în ţeastă, întoarce domnişoara capul spre mine, iar mă vede... iar urlă. Şi tot aşa, preţ de vreo 20 de minute, până când mi-a fost clar că trebuie să pier din ochii ei daca doresc să nu mă pomenesc cu vecinii la uşă.
“Schimbă-ţi tricoul dacă vrei să nu mai plângă” îmi spune soţul calm şi atotştiutor.
M-am retras în bucătărie, cu inima grea şi cu un gust amar... că e doar prima situaţie în care preferă să se refugieze în braţele tatălui ei, şi probabil şuturi d-astea în dinţi voi mai lua de-acum încolo şi cu alte ocazii. Trădare! Trădare... că doar nu eu am dat-o cu capul de zid, nu i-am făcut nici un rău, de ce se sperie de mine, de ce mă asociază cu ceva neplăcut? De ce nu am prins-o? De ce am avut încredere că poate sta nesprijinită? De ce nu am pus o pernă pe zidul ăla?
În vreme ce eu îmi făceam mustrări de conştiinţă, în camera ei, pe masa de înfăşat, Irina îşi reluase poziţia din care căzuse şi se hlizea, cu privirile pierdute în ochii tatălui ei. Evident, pot să înţeleg asta, doar şi mie îmi plac ochii lui, dar parcă aş fi vrut să rămână doar a mea, ori să mă iubească pe mine mai mult, nu să se teamă de mine ori de bluza mea....
După baie, Irina uitase complet incidentul şi mânca liniştită la mine în braţe. Am învelit-o în păturica ei cea roz, i-am spus ca de obicei: “Noapte bună Irina, mama te iubeşte” şi am ieşit încet din cameră.
A fost cea mai tăcută dintre serile noastre.
“Degeaba eşti geloasă, e normală atitudinea ei... de la tine primeşte dragoste, de la mine siguranţă, evident că atunci când o doare caută siguranţa, nu?” tot încerca să îmi explice Valu.
Da, logic aşa o fi, dar ce-mi pasă, pe mine mă doare sufletul şi atât. Nu-mi pare rău că are o legătură puternică şi minunată cu tatăl ei, ba dimpotrivă, mă bucur... Nu asta e problema ci alta, cea cu care se confruntă orice părinte la un moment dat, când simte că nu el, ci celălalt îi e mai aproape copilului, deşi a încercat şi a făcut tot ce se pricepea ca să-l facă pe prunc să înţeleagă că poate avea încredere în el.
"Tu n-ai probleme" îmi zic, să mă îmbărbătez singură. "N-ai probleme şi atunci inventezi." Ei da, dar inima e proastă, nu ştie carte şi nici cu logica nu se împacă. Aşa că azi am să mustesc în tristeţea asta, încă puţin, până când Irina îmi va zâmbi frumos şi iar am să uit de tot şi toate...
Noapte bună, Irina, mama te iubeşte.
Sabina a ieşit cu bine din operaţia de 6 ore pe care a suportat-o marţi. Peste 6 săptămâni va începe penultima cura de citostatice. Sperăm că de Crăciun va fi acasă.