Solidaritatea – o întîlnire fericită

Între 29 august şi 1 septembrie, la Varşovia şi Gdansk, s-au desfăşurat festivităţile prilejuite de aniversarea de 25 de ani a Solidarităţii. Cu o participare internaţională fabuloasă – de la Walesa la Havel, de la Iuşcenko şi Saakaşvili la Madeleine Albright, Barosso ori Lordul Dahrendorf – zeci de nume mari! – toată lumea pare să-şi fi dat întîlnire în Polonia cu acest prilej. Doar ai noştri, ca brazii, adică preşedintele şi premierul, deşi invitaţi, au lipsit. A fost, în schimb, vicepremierul de conjunctură Marko Bela.



Însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre ceva ce explică succesul final al Solidarităţii. O întrebare pe care, de altfel, mi-am pus-o de cînd am primit invitaţia şi căreia, tot încerc, să-i răspund.

Vreau, deci, să mă refer la dimensiunea intelectuală a mişcării care a deschis drumul libertăţii Estului, la fericita întîlnire – Spotkanaia, cum sună titlul cărţii Părintelui Josef Tischer – dintre intelectualii dizidenţi şi muncitorii revoltaţi. „De la Solidaritatea la Libertate”, deviza foarte potrivită a întîlnirii de anul acesta, marchează şi această dimensiune a mişcării poloneze.
După instalarea comunismului, polonezii s-au revoltat mereu, de mai multe ori în cursul fiecărui deceniu dar, de fiecare dată, răspunzînd provocărilor organelor de represiune, muncitorii au distrus sediile de partid, miliţie şi securitate, ceea ce a permis represiunea brutală a forţelor de ordine. În august 1980, nu s-a mai întîmplat aşa. Nici după aceea, pînă la masa rotundă din primăvara lui 1989, cînd comuniştii au renunţat la monopolul puterii.



De ce? Pentru simplu motiv că, după reprimarea mişcărilor de protest din anii `70, intelectualii disidenţi au creat KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) care, pe de o parte, a sprijinit material familiile muncitorilor arestaţi, pe de alta, au asigurat muncitorilor expertiza necesară în procesele în justiţie deschise de regim – ori deschise regimului! –, în apărarea drepturilor lor profesionale şi umane. Tot atunci au apărut şi Universităţile Volante, excelente alternative la îndoctrinarea şcolilor oficiale.

De altfel, imediat după izbucnirea revoltelor de la Şantierele navale Lenin din Gdansk, cei mai importanţi intelectuali liberi polonezi s-au pus la dispoziţia sindicatului în formare, devenind consilierii acestuia. Oameni precum Adam Michnik („Numele meu este Adam Michnik şi sînt o Forţă Anti-Socialistă”! – această formulă s-a născut cînd cunoscutul dizident a stopat mulţimea ce voia să linşeze un miliţian provocator şi să dea foc sediului Miliţiei dintr-o localitate de lîngă Varşovia, în martie 1981), Tadeusz Mazowieski, Jacek Kuron, Bronislaw Geremek şi alţii au contribuit la elaborarea listei revendicărilor, la conturarea strategiei „revoluţiei autolimitate” şi, mai ales, la păstrarea caracterului non-violent al luptei.




Mazowiezki le-a spus muncitorilor esenţialul: „Nu distrugeţi comitetele lor, faceţi comitetele voastre”! Şi aşa s-a născut Solidaritatea: de la comitetele de întreprindere şi cele inter-întreprinderi pînă la federaţia naţională.
Chiar dacă Jaruzelski a instalat legea marţială în decembrie 1981, a arestat liderii şi consilierii Solidarităţii, n-a putut, totuşi, folosi forţa deschisă împotriva celor 10 milioane de membri ai sindicatului. Care a continuat lupta în ilegalitate. Ziarul Solidarităţii a continuat să apară, radioul acesteia a emis măcar cîteva minute zilnic, pentru a menţine treaz spiritul libertăţii.
Nu vreau prin aceste cuvinte să ştirbesc cu ceva meritele istorice ale lui Lech Walensa şi a ale celorlalţi lideri în conducerea luptei de emancipare, în libertate ori clandestinitate. Walesa a fost, fără îndoială, liderul charismatic, dar calculat şi echilibrat de care Solidaritatea avea nevoie. Tocmai de aceea a fost receptiv la realizarea acestei alianţe între muncitori şi disidenţi, absentă în toate celelalte „ţări frăţeşti”. De altfel, Walesa însuşi a recunoscut în cîteva rînduri rolul consilierilor săi, îndeosebi al al lui Jacek Kuron, fără de care, mărturiseşte el, Solidaritatea n-ar fi existat.





La manifestările din această vară, l-a amintit şi pe Michnik – cu care nu mai are relaţii din 1990 – drept „marele meu prieten – de atunci – Adam Michnik”. Care, deşi bolnav, a publicat în Gazeta Wzborcza din preziua începerii manifestărilor aniversative un superb eseu de cîteva pagini dedicat fenomenului Solidarnosc şi moştenii acestuia. Fără îndoială că (şi) din acest motiv drumul spre Libertate a început la Gdansk, în Polonia. Contextul istoric, cursa înarmărilor lansată de Reagan, care a sufocat economic „măreaţa Uniune”, tradiţia revendicativă muncitorească, puternica dizidenţă intelectuală, existenţa unui Papă polonez şi sprijinul bisericii catolice etc, ar fi rămas simple potenţialităţi în absenţa acestei fericite întîlniri dintre muncitori şi intelectuali. Oricum, sfîrşitul ar fi venit mult mai tîrziu – şi poate prin explozie, nu prin implozie.




Printr-o ironie a istoriei, tranziţia capitalistă a provocat, în prima etapă, cele mai numeroase „victime” printre muncitori şi intelectuali. Ceea ce este sigur e faptul că aproape nici unul dintre ei nu regretă procesul pe care l-au iniţiat în 1980 şi care a condus în mai puţin de un deceniu la prăbuşirea Imperiului Răului. La 25 de ani de la apariţia Solidarităţii, Polonia e o ţară normală, membră NATO şi UE. Un singur detaliu – la un salariu minim de 300 dolari, preţurile la alimente sînt ceva mai mici decît la noi. Restul poate fi evaluat prin prisma acestei mici comparaţii!