- Vai de mine dar ce s-a întâmplat?
- Să-i prescrie vitamine... De o săptămână nu mănâncă mai nimic, dacă începe să slăbească, şi-aşa nu avea greutatea normală şi mi-a zis mie Angela că asta e distrofie de gradul 2.
Mi-e dragă Gabica, dar obsesia asta cu distrofia mă dă peste cap de fiecare dată. E drept că Irina ne-a scos peri albi la amândouă. Într-o zi Gabica mai avea puţin şi plângea, femeie în toată firea, îi dădeau lacrimile de furie când privea cele trei castronele cu mâncăruri diferite pe care Irina le refuzase lăcrimând amarnic. Irina refuza mâncărurile gătite cu atâta drag de bunică, din cele mai alese legume şi cele mai atent selecţionate bucăţele de piept de pui, cărniţă de vită şi ficăţei de pasăre. După maxim 7 linguriţe, buzele ei mici se sigilau şi cu o expresie hotărâtă pândea cel mai bun moment să-şi bage din nou degetele în gură. Sfidare pe faţă! Colac peste pupăză, două zile a făcut febră, a fost mârâită şi a urlat din toate puterile. Pe urmă s-a liniştit brusc. A reînceput să mănânce şi s-a lămurit şi misterul: I-a ieşit primul dinte.
Eu de unde să ştiu că de data asta chiar îi dau dinţii? Dacă ştiam tăbăram pe ea cu cocktail-ul de Calgel & Calpol, îi mai uşuram chinurile, dar aşa... Nu poţi să-i bagi copilului pe gât, cu una cu două, paracetamol, cât ar fi el de dulce şi cu miros de zmeură. Dar totul e bine când se termină cu bine. Aşa că domnişoarei căpcăune i-a apărut primul colţ pe care şi-l ascute cu sârg de măsuţa de plastic a căruciorului.
Voi credeţi că eu nu ştiu că Madmuazel nu e buricul pământului? Ba ştiu. Toate creaturile acestea mici, ştirbe şi cu ochii de culoarea vântului turbat sunt la fel de drăgălaşe. Scot aceleaşi sunete minunate, îţi taie respiraţia cu aceleaşi gesturi şi zâmbete, gânguresc, se supără, ne găsesc punctele slabe şi le exploatează. Pentru toţi se găseşte o armată de sclavi preaplecaţi care din când în când realizează că după mulţi ani de şcoală, examene, aventuri, ore suplimentare şi diverse războaie, persoane serioase cu cv-uri extraordinare... au ajuns să se strâmbe, să cânte aşa cum se pricep, să facă avioane cu linguriţele prin aer, să facă nopţi albe dar nu pe la chefuri ci îngânând cântecele naiv-stupide la urechea pruncilor lor îndureraţi de colici ori de dureri de dinţi noi, au ajuns părinţi.
Pentru că nu se întâmplă în fiecare săptămână câte ceva extraordinar cu fiica mea, cedăm azi locul unei surori din clubul "E slabă, doamnă, mai daţi-i să mănânce"
Clubul prietenilor
Unde sunt iluziile mele... (fragment din jurnalul Alexandrei )
Copilul meu va fi un mâncăcios şi jumătate– ca tat-sau – nu voi face avioane şi nici imitaţii de sunete ca bebecloanţa mea să mănânce... Nu, va fi un copil model! Dar iată că din gândurile mele... s-a ales doar praful. Nu cu avioane mănâncă Alexandra... Alexandra mănâncă doar dacă îi arăt papucii, mişcând uşor din picioruşe. Nu cu cantecele mănâncă Alexandra ... ci cu baletul "Lacul lebedelor" interpretat de bunicul. Cum vă spuneam, are o mare pasiune pentru picioare – încălţate, descălţate, nu contează; totul este să se mişte. Dacă nu se mişcă, nu par interesante. Deci: copchilul în scăunelul ei de masă iar eu, cu mâinile pe castron şi linguriţă ridic delicat când un picior când altul.
- Unde e papucul, mami? Uite papucuuuuuuul... Nu e papucuul!!!!
. Ei şi aşa se termină castronelul cu mâncare. Dar ce te faci când mai este şi bunicul în bucătaria mică şi nu ai unde să întinzi picioarele? Ei, bunicul ridică mâinile în sus, mişcă degetele ca o balerină profesionistă, bebe ridică mirată capul, deschide gura, că deh, bunicul baletează şi e ceva rar... iar mami hopa, ţopa cu linguriţa in gura ei. No... aşa e dimineaţa, la prânz şi mai pe înserat.
Copilul meu se va juca frumos cu jucăriile, nu le va arunca peste pat, nu le va roade şi nu le va dezmembra. Va fi un copil model. Nu, Alexandra nu le aruncă din pat, le împinge delicat cu degeţelul printre gratiile patului până le aude căzând pe parchet. Mami face din această cauză, mătănii in fiecare dimineaţă! Cu braţul plin de jucării se opreşte la baie şi începe sterilizarea.
Hm, sterilizare, am auzit? Da, Când Alexandra avea cam 5 luni jumătate am fiert sita de la storcătorul de fructe (deşi nu era musai...) până s-a deformat şi am aşteptat un transport special (cu o sită nouş) din Anglia căci firma Moulinex s-a dizolvat între timp de pe piaţa românească. La 6 luni şi jumătate am fiert la fel de irecuperabil o linguriţă de plastic. Şi toate astea ca, în final, zilele astea în parc, Alexandra să ia (cu mişcări la fel de graţioase ca baletul degetelor bunicului) suzeta din gura unei fetiţe şi să o sugă cu frenezie. Mamele erau amândouă pe bancă, una langa alta, cu plozii în braţe... şi evident neatente. Adio, deci sterilizare...
BB (nu BD) la mare şi la munte.
Nu mi-e clar ce i-a plăcut mai mult, dar mi-e clar că e un copil model, care nu face figuri şi nazuri. Am avut concediu, ne-am odihnit, am facut drumeţii şi ne-am bucurat că suntem o familie frumoasa (la munte au venit şi bunicii – şi deci, prin căciuliţa cea roz a Alexandrei au apărut mici corniţe). Din concediul la munte mi-a ramas lipit de suflet drumul la Câmpina, la castelul Iuliei Haşdeu. Promit solemn, si iată că rămâne şi scris, că nu-mi voi presa pruncul să înveţe, să înveţe şi iar să înveţe. Am citit acum 4 luni “Scânteietoarea viaţă a Iuliei Haşdeu”, acum am văzut şi castelul şi m-am cutremurat: nu-mi trebuie copil superdotat, vreau unul normal şi sănătos.
Raportez: Nu avem dinţi.