Într-o dimineaţă pe când o aşteptam pe Gabica să vie din Cetate, stăteam cu Irina în patul din camera ei şi apăsam păpuşa când pe o mânuţă, când pe cealaltă... Şi păpuşa cuminte zicea ba mama, ba tata.... o gâdilam pe burtică şi râdea... o strângeam de picioruş şi gângurea. În vremea asta Irina se hlizea ştirbă la păpuşă, mai interesată de biberonul jucăriei decât de sunetele scoase. Cum pe vremea aia era în stare să-şi scarpine gingiile cu orice nu m-am mirat să o văd ca-şi duce foarte corect la gură sticluţa de plastic şi începe să-l morfolească.
- Nu, mămico, ăsta e al păpuşii. Hai să-i dăm păpuşii lăpticul, uite-aşa...
Şi puneam biberonul pe buzele păpuşii şi păpuşa scotea zgomotele mai sus amintite.
Irina, maimuţă mică, atunci când apucă orice cu mâna, îşi îndoaie automat şi degetele de la piciorul corespondent... Aşa că nu m-am mirat când mi-a luat biberonul din mână şi i l-a dat păpuşii, apoi după vreo două, trei secunde a început ea să-l morfolească şi apoi iar păpuşii... frăţeşte. Deci, de imitat, imită fata...
Acum două zile, stăteam pe jos precum sultanele, pe un ditamai teancul de pături şi păturici, înconjurate de perne şi jucării, făceam baloane de săpun şi nu mai ştiam de ce să ne minunăm... (De ceva vreme Irina are impresia ca mamele există pe lumea asta special ca să se joace cu bebeluşii, deci de dimineaţa până seara stăm şi ne jucăm, ninge, plouă, trebuie să inventăm chestii noi). Strâng păpuşa de mâna stângă, ea zice „tata”, Irina se hlizeşte, iar o strâng, iar zice, şi numai ce îmi aud cănăraşul rostind ... „a-ta”, cu exact aceeaşi intonaţie ca şi păpuşa. Hait! După încă 10 încercări, Irina rostea corect „tata”.
Am mai aşteptat o zi să mă asigur că nu a fost doar o întâmplare. Dar ieri a spus tata de câteva ori, era şi Mariana de faţă. Aşa că seara, când pisica a tăiat-o spre uşă (aşa ştim că unul din membrii familiei vine acasă, Mitz se postează în faţa uşii şi priveşte foarte atent spre clanţă) i-am spus Irinei: fii atentă... când îl vezi pe tata, te uiţi la el, clipeşti de două, trei ori şi zici frumos ce te-a învăţat păpuşa.
Evident, Irina nu înţelegea tot ce mormăiam eu. Tata a intrat în casă, i-am plantat-o direct în braţe şi am zbughit-o spre bucătărie să-i pregătesc biberonul de seară. În vreme ce eu combinam prafurile de lapte, de cereale, cu apa şi le învârteam cu linguriţa, Irina mă privea foarte concentrată, aşezată comod pe umărul tatălui ei. Au obiceiul ăsta să mă supravegheze, stau în spatele meu şi se uită peste umăr să vadă, oare ce fac acolo, mai durează mult? I-am gonit în camera lor. Valu a pus-o în pătuţ şi a început ritualul de seară: 10-15 minute de gâdilat şi hohotit, de „hai dă mânuţa”, „hai ridică-te, tu singurică, hai că poţi”, „uite ursuleţul, fii atentă, îl ţii aşa şi cu mâna cealaltă îi tragi un pumn în ochi” (pentru că locuim într-un cartier destul de periculos, Valu consideră că trebuie să o înveţe de mică să se apere...) „pe urmă îl apuci de ureche şi dai cu el de pământ”, continuă lecţia. Avusesem o zi lungă, în care mai nimic nu mi-a ieşit bine. Dar a fost o bucurie să mă întind pe pat şi să-i privesc, a fost clipa mea de linişte pentru care a meritat să muncesc toată ziua. Când îi văd jucându-se nu pot decât să mă bucur, uit de oboseală, pentru că sunt frumoşi şi sunt ai mei şi am privilegiul de a fi acolo şi de a privi cum se creează acea legătură pe care doar anumite femei au norocul să o aibă cu tatăl lor. În cele din urmă Irina a rostit silabele care l-au topit definitiv pe domnul soţ. A zis „tata” apoi a zâmbit şi gata a fost eroul nostru. Nu vrea să recunoască, dar cred că i s-au cam tăiat picioarele. La baie, a mai învăţat-o un lucru bun.... a învăţat-o s-o stropească pe mami cu apă, „hai Irina, fă plici în apă, uite-aşa...” Şi ştirba plici, plic, plici, până ne-a udat din cap până în picioare, dar cui îi mai pasă...
După baie, când o desfăşor din prosop, mica sirenă miroase a curat şi a proaspăt, a spumă albă de baie şi a fursecuri. Ăsta e mirosul ei, miroase a fursecuri, poate de la laptele praf, poate de la biscuiţii pe care îi ronţăie toată ziua, poate e doar închipuirea mea, dar ăsta e mirosul cu care adorm în gând, mirosul pe care îl iau cu mine la serviciu, în fiecare dimineaţă, când e din ce în ce mai greu să plec.
Ce altceva a mai învăţat infanta? Să dea cu cănuţa de plastic în masă... să roadă linguriţele până le zgârie şi când termină cu linguriţele, să roadă masa mare lângă care o proptesc când stăm la bucătărie (i-a mai ieşit un dinte şi pare că ne pregătim de al treilea, după cum salivează), să arunce jucăriile pe jos, să dea cu biberonul de pământ, să zgâlţâie scaunul mamei şi să tragă tot ce apucă. A devenit periculoasă. Azi dimineaţă trăgea cu ambele mâini de o conservă de compot... O fascinează rufele colorate care se învârtesc în maşina de spălat.
Când nu pot să mă joc cu ea şi o pun în pătuţ, plânge. Mai am de făcut treabă, de pregătit cina, de scris, de postat articole... nu pot sta chiar fiecare minut lângă ea. Atunci plânge, plânge cu vorbe, mă ceartă, parcă ar spune: „ce Dumnezeu e mai important decât să vii să ne jucăm? Hai, lasă-le, vino încoace, ia ursuleţul ăla albastru, pune-l pe mână şi fă-l să mă prindă de nas, haide, arată-mi păpuşa, apas-o tu pe mânuţă să mă mai înveţe ceva, că eu sunt mică, n-am putere dar aş vrea să ne jucăm, mamaaaaaaaa”
Aşa e. Azi mi-am propus să nu mai fac nimic decât să ne jucăm. De-aia am şi scris atât de târziu povestea asta. Am aşteptat să adoarmă. Mi-am petrecut dimineaţa pe jos, pe pături, printre jucării, cu Irina, care merită tot timpul meu, pentru că e mai importantă joaca asta de acum, când ea absoarbe orice e nou, decât gătitul, spălatul, postatul ori scrisul... În fond putem mânca şi pizza. Irina e prioritatea numărul 1. Trebuie doar să văd cum îi umplu timpul, pentru că vă rog să mă credeţi, pentru un bebeluş, orice ţine mai mult de zece minute e deja o eternitate plictisitoare.
Clubul prietenilor
Max Moarcăş, tatăl prinţesei mici din Neerlandia, trage cu ochiul la cronica Irinei. Sâmbăta trecută mi-a scris:
“Cetii şi avui poftă de miros de BB! Cum miroase când iese din cadă, cum miroase când gângureşte, cum miroase în patul proaspăt, cum miroase când mănâncă iaurt şi faţa'i plăcuită cu dânsul, cum miroase când îi cald şi părul din spatele cefei îi uşor transpirat, cum miroase când îi bolnav, când plânge, când râde, când doarme între noi... când se trezeşte dimineaţa. Cred... nu cred, sunt convins că dacă cineva ar inventa un parfum de BB, ar deveni multimiliardar. Aş stropi cu un aşa parfum de BB tăt răul lumii, politicienii, Senatul, Parlamentul, agenţii de circulaţie, închisorile, gropile din şosele, gripa, cancerul, crez că HIV-ul ar da înapoi în faţa ~ parfumului de BB ~ atotputernic remediu al tarelor urmaşlor maimuţelor cu popouri roşe. Scrie despre asta dragă Ada, despre mirosul de BB Mulţam pen’ amintirea mirosului.
Max”
Max, n-am să aprofundez povestea parfumului de BB, cum i-ai zis tu... Trebuie să-i lăsăm să-şi amintească, ori să descopere singuri. E una din taine.