Copiii voştri nu sunt copiii voştri, ei sunt fii şi fiicele Vieţii, se nasc din voi dar vin de altundeva, sunt alături de voi dar nu vă aparţin.
Le puteţi da iubirea dar nu şi gîndurile voastre, căci ei au propriile lor gînduri. Purtaţi în voi corpul lor, dar nu şi sufletul, pentru că sufletele locuiesc în căuşul lui mîine, necunoscut vouă chiar şi în vis.
Dacă vreţi, fiţi ca ei, dar nu vă chinuiţi să-i faceţi ca voi, pentru că viaţa nu merge niciodată înapoi şi nu se-abate în ziua de ieri.
Sunteţi numai arcul din care copiii voştri zboară ca nişte săgeţi vii. Cel care trage cu Arcul ţinteşte în infinit şi vă îndoaie din toate puterile, aşa ca săgeţile să fie iuţi şi să ajungă departe, Iubind deopotrivă şi arcul şi săgeţile.
Khalil Gibran
Scriu în goana, dintr-o suflare, pentru că nu am vreme dar trebuie să nu uit ce am văzut, ce am trăit şi ce am gândit zilele astea, respirând eu pe lângă minunata noastră fiică.
Am descoperit că de fapt îmi plac plimbările noastre lungi prin parc, chiar dacă zilele sunt mai reci şi mai întunecoase. Am timp aşa, când Irina adoarme, să mă gândesc la ale mele: ce mai am de făcut, ce mai trebuie să scriu, ce mi-aş dori, ce frumos a fost atunci când... Mai citesc şi câte o pagină, două din cartea pe care am început-o acum şase luni. N-am semn de carte şi tot uit unde am rămas şi recitesc aceleaşi pagini de două-rei ori, dar nu-i bai... La colţul blocului nostru e o clădire lunguiaţă pe al cărei zid au scris cu maro: o cafea? O ciocolată? Ei... cum să refuzi, mai ales că e singurul loc mai ferit de trafic, mai ales că fetele alea drăguţe scot uneori special pentru mine o masă şi un scaun şi pentru o infimă consumaţie de 15.000 ( o cafea filtru, dar mai chioară) mă tolerează acolo, într-un colţ, cât doarme păpuşa, după zbânţuiala din parc. Dacă aş avea un laptop aş fi tare fericită, atâtea sferturi de oră la dispoziţie în care să mai scrii un rând, să mai pui la cale un interviu, să mai trimiţi un mail, să mai corectezi o pagină. Dar deh, tehnica e scumpă, lasă, hai să-i cumpărăm fetei leagăn de agăţat la uşă.
Ieri am ajuns acasă şi mi-am lăsat geanta la cuier, mi-am turnat restul de cafea din ibric într-o cană specială şi duse am fost în parc toate trei: eu, Irina şi Gabica, bunica supersonică a Irinei, aşa de îndrăgostită de nepoată că se desprinde cu greu de ea în fiecare zi. De obicei o păcălesc că o conducem până la autobuz. Ea se preface că ne crede şi merge cu noi spre parc unde mai zăboveşte vreo 45 de minute, să o mai dea puţin pe Iri în leagăn, să o mai vadă încă o dată hlizindu-se şi bălăngănindu-şi picioruţele...
Irina a început să dea semne de independenţă. Nu numai că se răsuceşte cu viteza luminii prin patul mare, nu numai că de-acum se aşează singurică în fund şi îşi alege jucăriile dintre cele pe care i le laşi la îndemână. Mai nou nici în leagănul de copii mici nu-i mai place. Profitam şi eu de ocazie, o luam în braţe, ne aşezam în leagănul pentru copii mari şi ne legănam aşa, cuminţi ca două pisici, sporovăind cu alte mamici şi alţi bebeluşi, numărând incisivii şi kilogramele, schimbând reţete sau pur şi simplu uitându-ne noi în sus la frunze şi la nori. Gata. S-a terminat. Irina nu mai vrea în braţe. Vrea să stea singură în leagănul mare, cel fără de spătar, se agaţă cu amândouă mânuţele de barele de fier oricât de reci ar fi, le strânge până i se albesc degetele, se trage mai spre margine şi dă din picioare, şi ferească Sfântul să o dai jos sau să vrei să o iei de acolo!
A fost o zi grozavă. Am stat în parc trei ore. Irina a luat masa în oraş – iaurt cu biscuiţi şi cereale, ne-am dat şi în leagănul de copii mici şi în cel de copii mari, şi pe învârtitoare şi pe tobogan. Pe urmă ne-am ţinut de mânuţe şi am stat în picioare pe o bancă şi ne-am tras de păr şi ne-am împărţit biscuiţii cu Vlad, un tip mai în vârstă (un an şi patru luni) pe care l-am agăţat sub cupola de la tobogan. Vlad ştia ce vrea: încă un biscuite, “dai, dai”... Până la urmă, ca în orice film, a intervenit concurenţa: o fetiţă care ştia să urce şi trepte şi să stea în picioare, mult mai interesantă decât păpuşa mea, încă nesigură în ghetele ei cele roz. Apoi un ceai verde la colţul blocului, o jumătate de capitol din “Lumea Fluviului” şi în sfârşit, acasă, la căldurică, la păpuşile cele vorbitoare şi nevorbitoare.
De două săptămâni, Irina are o păpuşă nouă, pe care o iubeşte foarte tare, deşi aceasta nici nu cântă, nici nu vorbeşte. O cheamă Cosmina pe păpuşă, e moale şi numai bună de luat în braţe, are codiţe legate cu panglici şi zâmbeşte frumos. Pe prima păpuşă, cea de la care a învăţat să spună lucruri o cheamă “Lala”. Refrenul preferat al Irinei e “lali-lali-lali”. Mai nou stă în genunchi lângă marginea patului şi îşi trage mai aproape zornăitoarele care o intersează. A, şi mai are un hobby: roade masa din bucătarie, capacul cutiei de cremă de gălbenele, pachetul de şerveţele umede, mâna mamei, mâna bunicii, cutiuţa de zaharină şi orice altceva îi cade la îndemână, mai puţin jucăriile speciale pentru dinţi pe care le aruncă pe jos privindu-le satisfăcută cum cad.
Săptămâna trecută, de ziua lui Valu am avut invitaţi doi prieteni buni. A trebuit să pregătesc câte ceva şi am pus-o pe scăunelul ei, convinsă fiind că o va interesa să mă urmărească învârtind obiecte nemaivăzute şi arome necunoscute. S-a plictisit repede, a preferat să îmi dea de înţeles că-i e somn şi a petrecut cu păpuşile, singurică, mai bine de o oră, în pătuţ, cuminte ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Parcă ar fi ştiut că mami are puţină treabă şi nu poate să nu o facă. Mi-am spus: ce copil sensibil şi bun şi înţelept. Probabil în realitate ea doar stătea mai comod în pătuţ.
Zilele astea de când nu am mai scris am descoperit că locul meu preferat s-a schimbat. Înainte locul meu preferat din lumea asta, era la biroul din sufragerie, cu cafeaua şi computerul, cu pisicul mişunând prin preajmă şi celelalte persoane dragi mie în apropiere. Am mai crescut. Acum acel loc s-a mutat în camera Irinei, în balansoarul de lângă pătuţul ei. Acolo, dimineaţa şi seara, după baie, Irina îşi bea lăpticul. Nu-i mai place să o ţin culcată, aşa că stă în braţele mele ca într-un fotoliu. De obicei e întuneric şi linişte şi cald, ea miroase frumos şi mănâncă repede repede, îi place combinaţia de cereale şi fructe cu lapte, termină un biberon în 15 minute... Dar acele 15 minute sunt de-ajuns ca să-mi încarce bateriile pentru ziua ce-mi stă în faţă sau să-mi trag sufletul după serviciu şi parc, cumpărături şi gătit, spălat şi plimbat. E timpul nostru de drag şi de apropiere, de mângâiere şi de rugăciune, de zâmbet şi de nevinovăţie. Atât cât va mai dura... pentru că deja vrea să-şi ţină singură biberonul. Deja ştie prea multe, deja creşte prea repede. Bebeluşul meu se pregăteşte să facă primii paşi fără mama şi mă bucur dar mi-e şi greu să mă obişnuiesc cu gândul ăsta. Cum spunea Poetul acela? Copila mea nu e a mea, este fiica Vieţii, nu-mi aparţine. Nu-mi rămâne decât să încerc să fiu ca ea şi să sper că într-o zi îi va plăcea să fie ca mine.