pentru Tata, cu drag, de ziua lui.
- Ăsta e doar blestemul maică-mii.
- Ce blestem?
-„Lasă că ai să fii şi tu tată”
E supărat. Îl doare măseaua şi au trecut deja două ore de când încearcă să intre în graţiile Irinei. Fetiţei îi ies dinţii de sus şi asta o doare foarte tare, aşa că plânge mult şi în permanenţă are impresia că dacă închizi uşa camerei ei, n-ai să te mai întorci niciodată. O găsesc în picioare, cu mânuţele încleştate pe marginea patului, plângând cu lacrimi mari cât bobul de rouă. Draga mamei, mi-e tare milă de ea şi când nici măcar luatul în braţe ori legănatul n-o mai alină, atunci mă înfurii. Pe neputinţa mea de a-i citi gândurile ca să ştiu exact ce o doare. Pe lipsa mea de talent de a-i distrage atenţia...
„Dacă simţiţi nevoia să vă loviţi bebeluşul, puneţi-l încet în pătuţ, închideţi uşa, puneţi mâna pe telefon şi sunaţi pentru ajutor. Apoi aşteptaţi, cineva va veni la dumneavoastră în cel mai scurt timp.” Am citit fraza asta pe un site american şi m-am gândit, ce oameni domnule, auzi la ei, dacă simţiţi nevoia să vă loviţi bebeluşul... Nu simt nevoia să o lovesc, mi se mai întâmplă câteodată şi mie să obosesc şi atunci chiar o pun cu grijă în pătuţ şi ies din camera ei, mă duc în altă cameră şi-mi pun muzică, 10 - 15 minute, apoi mă întorc la Irina şi o luăm de la început. Dar de când o găsesc plângând aşa, cu toată jalea, mi-e şi mai greu să o las să plângă.
Irina este un copil bun, nu face mofturi, nu e urâcioasă, are cât de cât un program de masă şi somn, că nu ţine de fiecare dată, asta e altă poveste. E veselă şi curioasă, progresele ei sunt uimitor de rapide, de la o zi la alta este altă persoană. N-ai cum să te plictiseşti şi nici nu poţi să te enervezi până la capăt, pentru că exact când eşti pe punctul de a scoate fum pe urechi, trage un zâmbet sau gângureşte pe limba ei, ca şi cum ar zice „crezi că mie îmi convine, tu nu vezi că mă doare ceva dar cum să-ţi mai spun ca să pricepi”. Şi gata, eşti dezarmat. Valu a plecat din camera ei râzând, deşi îl durea măseaua, deşi era nedormit, deşi copila era la fel de vehementă. Da, a avut dreptate, acesta este blestemul părinţilor: ai să fii şi tu tată, ai să ai şi tu copii... Şi până nu îi ai, nu poţi înţelege de ce „babacii” sunt aşa şi pe dincolo, panicarzi, prea precauţi, prea suflând tot timpul şi-n iaurt, prea curioşi, prea băgăreţi, vor ei să ştie tot...
În urmă cu câteva seri, la baie, după ce Irina ne stropise din cap până în picioare, Valu mi-a spus:
- Cred că nu e zi în care să nu-mi spun că n-am ştiut în ce mă bag.
- De ce?
- Pentru că după ce ţi se naşte copilul, totul se schimbă. Nu mai poţi să laşi totul baltă şi să-ţi iei câmpii, trebuie tot timpul să te gândeşti că ai un copil şi că asta e mai important decât orice.
- Aiurea... Sigur că poţi să-ţi iei câmpii. Trebuie doar să ieşi pe uşă.
- Nu poţi. Nu mai poţi.
De fapt voia să spună că nu ar putea el. Sunt o grămadă cei care pot. Şi mame şi taţi. Mama mea a putut. Tatăl lui a putut. Poate de asta nici eu, nici el nu am putea. Mi s-a părut întotdeauna că doar copiii sunt cei îndreptăţiţi să-şi judece părinţii. Pentru că hotărârile părinţilor îi afectează şi pe ei, într-un moment în care cei mari au de ales, cei mici nu au încotro. Încă mai cred asta, dar nu mai judec. E inutil. Sper doar că noi nu ne vom lua câmpii, nici unul.
Valu îşi iubeşte fetiţa foarte mult. Se joacă în fiecare zi cu ea, mai frumos decât sunt eu în stare. El ştie să facă ursul cel brun să meargă ca Irina, cu un picior la apus şi unul la răsărit. Ştie să-l facă s-o îmbrăţişeze sau s-o gâdile. Poate s-o dea în leagăn ţinând-o pe braţe, poate s-o arunce în sus şi s-o prindă la timp, ştie să se strâmbe şi să se prostească şi încearcă tot timpul să îl împrietenească pe Mitz cu Mica Sirenă.
El este responsabil cu îmbrăţişările, de câte ori vine acasă trebuie să ne ia pe toţi trei în braţe, dacă s-ar putea simultan, ca să nu se supere nici Irina, nici Mitz, nici subsemnata. Ieri tatăl Tatianei i-a montat Irinei un leagăn în casă. Pentru vreme rea. Pentru iarnă, când va fi prea frig să ieşim afară.
- Eu în locul vostru i-aş pune şi o oglindă în faţă, să vedeţi voi că n-o mai daţi jos din leagăn. O să şi doarmă acolo. Tatiana avea 6 ani când i-am făcut un leagăn şi nu ne mai înţelegeam cu ea... Dar pe vremea aia nu erau atâtea ca în ziua de azi, cine aducea de afară era boier. Ei i-am făcut eu leagănul cu mâna mea.
I-am pus şi oglindă. Maimuţica era foarte fericită, stătea în leagăn şi se hlizea în oglindă, mai rodea butonul cel roşu, mai trăgea un chiot. Dar mai fericiţi decât ea eram noi, eram fericiţi de râsul şi de bucuria ei.
- Trebuie să punem nişte perne pe jos. Mă tot gândesc dacă leagănul ăsta se poate răsturna... Ia, ia-o în braţe să-i mai strâng nodurile astea.
- Vai de mine dar dacă se desfac, parcă nu erau aşa nodurile...
- Vezi ăsta e un nod de asigurare dinamică, e nod de alpinism... cu cât tragi mai tare de el cu atât se strânge mai tare. De fapt ştiu ce am să fac, am să cumpăr o cordelină mai lungă şi o să atârn leagănul de o singură frânghie.
A făcut vreo cinci feluri de noduri, nici acum nu e mulţumit, dar asta e, va cumpăra o cordelină mai lungă...
Stăteam cu Tatiana şi cu tatăl ei în bucătărie şi ne uitam la cei doi care se jucau în hol. Irina şi Valu, acelaşi zâmbet. Valu, iubitul meu, transformat definitiv în tatăl ei. M-am gândit la tata şi mi s-a făcut dor. Sunt convinsă că atunci când eram mică şi el a avut astfel de momente cu mine. Doar că nu mi le amintesc pe toate pentru că nu a avut cine sa mi le scrie ori să mi le povestească. Îmi amintesc unul însă. Într-o după amiază, pe când aveam şase ani şi încerca să mă adoarmă, mi-a luat ceremonios mâna şi mi-a sărutat-o, ca în filme.
"- Şi când ai să fii mare, uite-aşa or să-ţi sărute băieţii mâna.
- De ce?
- Pentru că aşa e frumos şi dacă nu, am să-i cotonogesc eu pe toţi"
N-a fost cazul. Nu a cotonogit pe nimeni. Pot spune însă cu certitudine că tata mă iubeşte. La fel de mult, dacă nu mai mult decât o iubeşte Valu pe Irina. Dar Valu deja exagerează.
- O iei pe Irina şi vă duceţi de urgenţă la doctor.
- De ce?
- Am văzut că o durea urechea. Mi-a spus mie Flori că ăştia mici răcesc foarte uşor şi tot timpul au probleme, fie cu gâtul, fie cu urechile. Dacă a răcit...
- N-a răcit dragă, stai liniştit.
Seara, acasă, încerc să-l liniştesc şi-l rog să nu mai intre în panică aşa de uşor, copilul e bine. Urechea o durea pentru că i s-a agăţat cercelul în jachetă.
- Dar ce e cu tine iubitule, de ce eşti aşa de îngrijorat?
- Nu ştiu... Eu deja sunt în faza aia în care mă gândesc că ne chinuim s-o creştem şi vine unul şi ne-o ia.
- A-ha. Ăsta era blestemul tatălui meu.
- Care?
- "Lasă că ai să fii şi tu socru!"