- Miorlau. Maaau, mi se alătură şi Mitz în încercarea de a-mi trezi soţul.
E linişte în casă, neobişnuit de linişte. Trag pătura de pe domnul soţ, haide, Garfield, dă-te jos, e târziu, mai stau cinci minute, miorlaaaau... Şi în cele din urmă, din camera Irinei se aud câteva ţipete deznădăjduite.
- Mă cheamă Irina...
- Îngerul a strigat! zice Valu şi se întoarce pe partea cealaltă.
Au avut dreptate babele. Dinţii de sus sunt o pacoste mai mare decat cei de jos. Doamne, cu ce lacrimi a plans copilul meu de zece zile încoace! Doamne, ce febră a făcut! Ce strigăte de durere combinată cu furie, ce muşcături din telecomandă şi din marginea patului, ce mirosuri groaznice în pampersi... Şi degeaba. Dinţii de sus tot nu se văd.
E greu sa îţi vezi copilul plângând aşa, să ştii că orice ai face nu ai cum să-l ajuţi, să te uiţi neputincios cum urlă şi să nu poţi decât să-i ştergi lacrimile şi să spui, da ştiu că te doare, puiule, ce să-ţi fac....
Trăim cu saridonul la cap. Irina poate striga cu adevărat tare. După câteva zile îţi cam vine să îţi iei câmpii dar cum s-o laşi? Ce vină are bietul prunc? Noroc că nu ne amintim de durerile astea la maturitate, altfel am avea coşmaruri repetate.
Altfel, când nu o chinuie durerile astea teribile, infanta atacă pisica. A învăţat să meargă ţinându-se de marginea canapelei, se deplasează din ce în ce mai repede şi mai sigură pe ea. E dulce, când merge aşa, uşor într-o parte. Pe frigurile astea din ultimele zile, mi-a făcut şi un pic de febră, spre disperarea mea. Dacă s-ar fi îmbolnăvit de-adevărat doar eu eram de vină, că n-am ştiut să o îmbrac mai gros ori că i-am pus prea multe haine şi am supus-o la prea multe variaţii de temperatură, de la cald la rece iar la cald, iar la rece....
Nu-i mai place în cărucior. Vrea să stea în picioare. Vrea să meargă. Vrea să pună mâna pe pisică, să se agaţe de crengile salciei din faţa blocului, să rupă frunzele copăcelului pe care îl cresc de când era mic, vrea să se cocoaţe pe braţul canapelei şi dacă îndrăzneşti să dispari din raza ei vizuală, apăi atât îi trebuie, că imediat te aduce la ordine.
Şi tot aşa, între râs şi plâns, draga mamei a împlinit 9 luni şi a ajuns în sfârşit la doar 300 de grame în minus faţă de greutatea medie a unui copil de vârsta ei.
“Arată bine doamnă, nu vă faceţi probleme. A crescut frumos, a recuperat foarte bine, mai are doar 300 de grame de pus...”
300 de grame! Enorm. Atunci când înghit odată cu ea fiecare vârf de linguriţă de mâncare, atunci când arunc restul de lapte rămas în biberon, atunci când strâmbă din nas că nu-i place combinaţia de piersici cu maracuja, atunci când dă cu biscuiţii de pământ şi mă ceartă, aşadar, cam din 4 în 4 ore în fiecare zi... atunci 300 de grame în minus înseamnă enorm. Dar ce să-i faci, îi dai cât vrea şi când nu mai vrea, o laşi în pace.
Mare confuzie cu ora de toamnă. Cum îi explici copilului că ora 4 a devenit ora 3? La ce oră să-l pui la culcare, şi cum să-i dai biberonul de seară la doar o oră şi jumătate de la iaurtul de ora 18, când vezi că i se închid ochii de somn şi ştii că dacă refuză laptele, vor trece mai bine de 12 ore până la următoarea masă...
De unde obsesia asta cu mâncarea, o să întrebaţi...
“Copiii trebuie să asimileze o anumită cantitate de proteine, vitamine, glucide şi lipide. Dacă sunt insuficiente, oricare dintre acestea ar lipsi, asta îi influenţează creşterea pe termen lung, cu consecinţe grave asupra dezvoltării.”
Şi cu aceste cuvinte în minte am început să mă plimb cu iaurtul prin casă după Irina, deşi jurasem că nu am să fac asta.
“În a noua lună de viaţă copiii sunt capabili să înţeleagă noţiunea de interdicţie. Dacă îi daţi bebeluşului două cuburi de pluş, le va putea pune unul peste celălalt. De asemenea, la această vârstă, copiilor le place să pună obiecte mici în cutii mari şi să le scoată de acolo şi iar să le pună la loc”
600.000 de lei pentru un cub de pluş cu forme decupate detaşabile şi un cilindru pe care să poată băga nişte cercuri tot de pluş, speciale pentru bebeluşi de la 9 luni în sus. Achitat, adus acasă cu un aer triumfător, arătat copilului. Mica Einstein rodea în tihnă capacul de la crema de gălbenele. S-a uitat la jucăriile cele noi. S-a întors spre mine şi a început să urle după telecomandă. Apreciază foarte tare cărţile de plastic pe care le poate molfăi dar nu refuză nici pliantele de la Carrefour, cele lucioase. Presupun că au gust bun.
Atunci când un părinte de condiţie medie îşi face socotelile lunare, pe lista necesităţilor, pe primul loc, înainte de apa minerală şi hârtia igienică trece pampersi şi lapte praf. Cea mai mare victorie a mea din săptămâna trecută a fost că am reuşit să cumpăr un bax nou de pampers şi încă o cutie de lapte, exact în ziua în care aruncam la coş ultimele bucăţi din pachetul vechi de pampers şi măsuram în avans cupele de lapte praf ca să văd dacă îmi mai ajung pentru încă un biberon. Aceasta este la ora actuală grija mea cea mai mare: să nu rămân fără bani pentru pampers, lapte, biscuiţi, fructe, carne, legume, iaurt şi apă. Pentru Irina. Restul (eu, soţul meu, motanul, administratorul, Electrica, Apa Nova, Astralul) pot să rabde sau să mai aştepte. Teama asta a mea este iraţională, nu s-a întâmplat niciodată să îi lipsească Irinei fie şi pentru o jumătate de oră, ceva din cele enumerate mai sus. Dar ce mă fac dacă ... nu, n-are să se întâmple.
Sunt puţin obosită. Nu mă plâng. Va fi bine. De i-ar ieşi dinţii de sus, să n-o mai aud plângând...