- când îi e fetei cald
- când are picioarele reci
- când s-a săturat de mâncat
- când i-a apărut al treilea dinte
- ce nu-i place
- ce-i place
- ce nu ştie că îi place dar în mod sigur îi va plăcea la un moment dat
- ce trebuie şi ce nu trebuie să deprindă copila în cel mai scurt timp, pentru a se putea apăra singură de potenţialii inamici (care nu e aşa, sunt peste tot şi trebuie striviţi).
Într-o seară, pe când era mai micuţă Irina, am anunţat că eu nu mai pot, că mă duc la culcare şi dacă se trezeşte peste noapte, îl rog pe tatăl domniţei să aibe grijă de dânsa: să-i dea puţină apă, să o învelească... La 7 dimineaţa, când era somnul mai dulce mă trezesc cu domnul soţ că se prăbuşeşte lângă mine şi zice:
- Gata... preia tu, eu trebuie să dorm.
- Ce să preiau?
- Fata.
- Păi ce să-i fac?
- Nu ştiu, du-te tu la ea că eu am stat şi am păzit-o până acum.
- Cum adică ai păzit-o? ce-ai făcut?
- Am stat la ea în cameră şi m-am uitat la ea.
- Şi ea ce făcea?
- Dormea.
- Păi şi tu de ce ai păzit-o?
- N-ai zis tu să am grijă de ea?
- Ba am zis, dar n-am zis s-o păzeşti. Şi cât ai stat s-o păzeşti?
- De pe la 3...
M-a înduioşat. M-a pufnit râsul, dar mi-a şi încălzit sufletul. Înseamnă că o iubeşte, mi-am zis, dacă a stat să o păzească atâtea ore. Bine, nu are logică dar dragostea nu presupune neapărat o logică. Mi se mai întâmplă să mă trezesc cu ei în dormitor la 4-5 dimineaţa.
- Vino tu, ca eu nu mai ştiu ce să fac. Am schimbat-o, i-am dat apă, am legănat-o dar tot plânge.
- Ai legănat-o?
- Da.
- De ce?
- Ca să tacă.
- Să nu mai faci. Dă-o încoace.
Mă dau jos din pat buimacă, o iau din braţele soţului siderat, o duc la ea în cameră, o pun în pătuţ, o învelesc, o mângâi pe frunte şi plec, fără să scot nici o vorbă. - Ce i-ai făcut?
- Nimic. Am pus-o în pat şi am plecat.
- Şi cum de tace?
- Nu ştiu. S-o fi prins că e noapte.
A doua zi, şedinţă.
- ... şi ia zi-mi... când plânge îi aprinzi lumina?
- Da
- De ce?
- Păi poate e udă şi trebuie să văd să o schimb...
- Te rog nu mai aprinde lumina.
- Bine, nu mai aprind.
- Te rog n-o mai legăna.
- Bine, n-o mai legăn.
- Tu o înveţi că dacă urlă noaptea, vine cineva şi o leagănă. Să n-o mai legeni. La ora asta nu mâncăm, nu ne jucăm, nu ne legănăm, dormim.
- Şi dacă plânge, eu ce-i fac?
- O schimbi. Îi dai apă. O înveleşti. Pleci.
- Şi dacă plânge în continuare?
- O laşi să plângă.
Irinei i-a apărut al treilea dinte. Am tot încercat eu să mă dumiresc, se vede au ba, mai pe pipăite, mai strâmbându-mă, doar, doar o deschide gura şi m-o lăsa să văd dacă s-a petrecut evenimentul pentru care am plătit cu lacrimi vreme de 2 săptămâni. Copila nu se lăsa şi pace. Marţi dimineaţă Gabica o tot spăla pe dinţi (da, există periuţe ca nişte degetare de silicon pe care le foloseşti spre a deprinde micile făpturi cu acest obicei sănătos. Irinei îi place să se spele pe dinţi, mai ales că această acţiune implică şi admiratul în oglindă, o altă activitate amuzantă pentru bebeluşi).
- Hai mămico să spălăm dinţişorii ăia doi...
- Sunt trei, s-a auzit vocea Tatălui, din camera de zi
Când m-am întors de la serviciu am apelat la măsuri extreme: am întors-o cu capul în jos, ea a început să se hlizească şi să chiuie şi aşa am putut într-adevăr constata că al treilea dinte şi primul de sus există, a străpuns gingia şi de acum nu ne va mai da bătăi de cap. Seara, pe când o spălam în cădiţa ei cea portocalie am încercat să aflu amănunte.
- Cum ai ştiut de al treilea dinte?
- Eu ştiu lucruri.
- Hai nu, acum serios... l-ai văzut tu?
- Nu, pur şi simplu simt chestiile astea.
- Ahaaaa... intuiţia ta feminină probabil...
M-a stropit din cap până în picioare, nu-i place să-i pomenesc de latura lui feminină, de-aia o şi fac ori de câte ori am ocazia. Irina a început şi ea să pliciuiască şi uite-aşa, nici n-a mai fost nevoie să fac duş. Copilei îi place să roadă o răţuşcă în vreme ce noi o săpunim, iar spuma de baie o fascinează, dar din păcate şi pe aceea încearcă să o mănânce aşa că o folosim mai rar. Dar când dăm drumul la duş, ce bucurie... se apleacă peste marginea căzii (pe care o mai şi roade din când în când) foarte atentă la ce face tata... încearcă să atingă şi ea robinetele sau măcar furtunul cel argintiu al duşului, ba o dată chiar a încercat să se sprijine pe jeturile de apă cele subţiri ... Nu-i place să o spălăm pe cap. Se sufocă, se zbate, e sălbatică.
- Las-o că s-a speriat. Da Irina, sunt aici...
Apoi o înfăşoară în prosop şi o mai lasă să-şi pună gheruţele pe oglindă înainte să iasă din camera de baie. De-acum trebuie să fim amândoi la îmbrăcat. Pentru că zvârluga nu mai are răbdare şi se suceşte pe toate părţile, trebuie să ajungă ea la margine, să vadă ce e în sertar, să roadă stinghiuţa albă a mesei de înfăşat. Valu o păcăleşte mai uşor. Comunică ei într-un fel care mie îmi e străin. Pe el îl recunoaşte drept autoritate, eu sunt doar doamna aia drăguţă pe care putem să o tragem de coadă.
De câteva zile, ori de câte ori o iau în braţe, dacă am părul strâns în coadă se apleacă peste umărul meu, ca un pui de maimuţă care-şi purică mama. Probabil a păstrat instinctul ăsta care-i spune :”prinde-te de blană, să nu cazi”. Noroc că are de ce să se prindă, draga mamei, ce mai contează că îmi smulge firele de păr (au bebeluşii ăştia o forţă în mâini, ceva de spaimă) şi că în permanenţă trebuie să i le descolăcesc dintre degete.
De când cu ora de iarnă, Irina şi-a modificat programul de somn. De pe la ora 19.00 (care pentru mintiuca ei e tot 20) începe să se frece la ochi. Semn că îi e somn şi ar trebui să o lăsăm să doarmă. Şi doarme cuminte, de la 19.30 până spre ora 6 a următoarei zile. Şi pentru că am avut o perioadă mai grea, soţului meu i s-a făcut milă de mine: m-a lăsat să dorm dimineaţa mai mult. Aşa că micul dejun i l-a servit el. Irina mănâncă tot şi cu mare plăcere când îi pregăteşte tati biberonul. Poate că el agită laptele mai viguros decât mine şi se dizolvă mai bine... poate că pur şi simplu îi e mai foame la 6 dimineaţa decât la 7 seara... - Eu pregătesc laptele cu dragoste, zice el. La tine deja e rutina.
S-ar putea să aibă dreptate.
- Să vezi ce mi s-a întâmplat ieri dimineaţă... stăteam cu ea în braţe aici în balansoar, era întuneric, era linişte... şi cum trăgea aşa din biberon, monoton, am aţipit... Şi-odată a zvâcnit din cap, că nu mai curgea laptele, probabil mai trebuia ridicată niţel sticla să ajungă lapte în tetină. M-am trezit instantaneu.
- Dar de unde ştii că nu se săturase?
- Ah nu... E altfel când se satură. Ştiu eu când se satură, n-ai tu teamă.
- De unde ştii?
- Simt.
Şi aş putea continua cu alte exemple: Nu-i pune căciula pe cap că nu-i place. Nu-i da bluza aia că nu o suportă. N-a mâncat pentru că nu i-aţi pus deloc carne în mâncare. Biscuiţii ăştia nu-s buni pentru ea. Dar de unde ştii tu, mă! Îmi mai sare câteodată ţandăra din cauza tonului categoric pe care îl foloseşte când îmi comunică aceste informaţii.
-Ştiu pur şi simplu.
Azi dimineaţă îmi beam cafeaua. Irina ciripea veselă în leagănul ei cel galben adevărată întruchipare a lui Tweety, cu albul Silvester încercând să-i atingă picioruţele pe care le bălăngăne fără să obosească. Valu se uita la fiică-sa.
- Nu pot să cred, cât de sociabilă e fiică-mea. Dacă va fi la fel de veselă ca tine, va fi greu de trăit cu amândouă în casă.
- Păi ce voiai, să fie posacă?
- Păi nu mi-ajunge că eşti tu expansivă, trebuia şi fiica-mea să fie la fel?
- Ce-ai să te faci? N-ai decât să-ţi iei motanul şi să vă duceţi în hruba voastră.
Motanului îi e frig. Mai nou se cuibăreşte în căruciorul Irinei, stă acolo pitit, nici nu mai simţim că avem pisic. Am vrut să-l gonesc dar mi-au sărit în cap apărătorii mâţelor (de când o am pe Irina, Mitz nu îmi mai e la fel de simpatic, mă tem să n-o muşte, să n-o zgârie, să nu îi plutească vreun fir de păr, să nu sară la ea....): lasă-l mamă, că suferă de frig, săracul...
L-am lăsat, ce puteam să-i fac?
Între timp Irina a învăţat să se deplaseze cu paşi mici, de la un capăt la celălalt al pătuţului ei: se ţine de marginea de lemn şi privindu-mă fix în ochi şi zâmbind şi chiuind vine spre mine... Când ajunge în dreptul meu întinde mânuţele să o iau în braţe. “Mamamama” zice într-una, nu ştiu dacă s-a prins că eu sunt mama...
- S-a prins, mă asigură Valu. Că dacă intru eu în cameră zice “cheche”. Eu sunt cheche.
Clubul Prietenilor
Marţi, 2 noiembrie, la ora 13.05, la Beirut, s-a născut Karen Antonia, fiica Dianei şi a lui Patrick. Avea 2.750 kg şi 50 de cm.