Singurătatea, vanitatea şi obişnuinţa

Toţi rataţii şi refuzaţii de idee mă agaţă de trei zile pe scările din faţa TNB, că cică să mergem să bem sus, la Motoare. Le zic că n-am chef, dar aproape imediat mă ridic şi îi urmez, docilă. Cu toate că la Motoare e o plictiseală imensă, cam la fel de vastă ca terasa în sine, considerată de mulţi drept o autostradă pe care protipendada trece cu cîte un telefon Ferrari roşu aprins, în hanorace roşii cu dungi albe, cu ochi şi mai roşii dar cu capetele înălţate demn deasupra mulţimii care (se) consumă pe la mesele alea uniforme. Să nu mă-nţelegeţi greşit. Mie-mi place de fapt la Motoare. Mă duc acolo tot timpul. Ca să văd şi ca să fiu văzută. Acolo se merge ca la Music Pub-ul din Cluj. E "the place", ca să zic aşa.

Ştiu şi cine-a avut ideea să înfiinţeze terasa. Acelaşi om care-a creat Lăptăria şi Galeriile 3/4, mizînd pe umanizarea monstrului din specia TNB. Respect, admiraţie şi toate cele. O idee excelentă. Problema e că ce se-ntîmplă la Motoare e exact ce s-a întîmplat cu Vama. Nu mai e ce-a fost. În primul rînd, barmanii. Sînt absolut oribili. Eu – şi nu sînt singura – am avut nişte meciuri foarte urîte cu ei. Schimburi de replici acide, cărora nu le-au făcut faţă - nici celor venite de la mine, nici celor cu care i-au ţintuit alţii de bar. Care promptitudine? Se stă la coadă cu orele cîteodată. Doi lucrează, cinci se odihnesc. Cu toate astea, nu-i concediază nimeni. Mai ales pe ăla pletosu', care are-o faţă incredibil de antipatică, de nevrozel-frustrăţel, ar trebui să-l dea afară. Şi să-i aducă pe băieţii de la intrare care păzesc teancul de B24 Fun în timp ce citesc absorbiţi Caţavencu. Măcar ăia par să-şi vadă lungul nasului.

Ei, da, scriu fiindcă mă doare. Cum ar spune a.l.ş., mă enervez, deci exist. Locul ăla ar putea fi extrem de pitoresc. Toaleta e oarecum civilizată, ideea cu pernele aruncate pe băncile laterale e demnă de cortul de Ambient de la Sziget, iar tanti din lift e cireaşa de pe tort – foarte simpatică. Da' cîteodată se pune muzică aiurea pe terasă. Lame rău de tot. Şi barmanii ăia sînt absolut, cum spuneam, insuportabili. Cît despre cartofii prăjiţi sălcii şi reci... ay! Cît despre tacîmurile de plastic (care, nu neg, n-ar avea cum să fie din altceva acolo, ţinînd cont şi de latura practică a existenţei noastre motorizate)... oy! Durere mare pentru înfumuraţi - subsemnata&co.

Acum, să trecem puţin şi la partea bună. Una dintre ele, adică. La Motoare poţi vedea oameni de toate felurile. Dacă n-ai chef să te chill-uieşti studiindu-i, există şi alte opţiuni: te întîlneşti cu unu-altu' cu care nu te-ai mai văzut de un secol, puneţi la cale regrupări, schimbaţi numere de telefon, adrese de e-mail, pffffuaiaiai, ce mobil Ferrari ai, ce dungi perfecte ţi-au tras ăia pe hanorac, mmmm, ce gagică... Aha. Într-adevăr. Am ajuns iar la unul din punctele nevralgice. Pînă la urmă tot te chill-uieşti studiind oamenii, vrei nu vrei. Sau devii hot. (Scuzaţi barbarismele, dar aşa se vorbeşte pe-acolo.)

La Motoare se priveşte în jur mult mai mult decît prin alte părţi. Atenţia faţă de exemplarele umane demne de agăţat, antamat şi corupt creşte exponenţial faţă de cea pe care le-ai acorda-o în alte locuri, i.e. terase, baruri, cafenele. De-asta e mult mai frivolă atmosfera de la Motoare. Totul e diluat dpdv calitativ (aş zice eu ceva şi de berea la draft, dar mă abţin, e de-ajuns că am menţionat-o). În schimb la capitolul cantitate n-avem de ce să ne plîngem. Puhoaie, puhoaie de oameni, cîte-o vedetă, cîte-o celebritate, apoi iar puhoaie, puhoaie. Nu e rău. Pe chestia asta însă te poţi simţi groaznic de alienat. Un prieten al unui prieten suferea enorm din acest motiv. Încercînd să găsească o soluţie, a luat-o pe panta experimentalistă: a scos un pix şi-un carneţel din rucsac şi a început să migreze de la o masă la alta. Nu conta că nu cunoştea pe nimeni de la mesele respective. Îi ruga pe ocupanţi să scrie pe carneţel cîteva dintre subiectele discutate în seara aceea. A umblat el aşa, de-aiurea, pe la douăzeci – treizeci de mese, după care, ajuns la masa noastră, a consultat lista de subiecte.

Mă repet: pfffuaiaiai. Lista – cît am reţinut din ea – conţinea următoarele: sex (subiect discutat la 70% dintre mesele vizitate), publicitate (nu mai ştiu procentajul, dar era mare), filme, computere, politică (evident), muzică, triburile khazare, parfumuri, călătorii, baruri, programa şcolară, care e mai tare – Caragiale-tatăl sau Caragiale-fiul, birocraţie, turnul Eiffel. La masa noastră de snobi, un grupuleţ vorbea de fondurile Phare, altul despre un articol de revistă teribil de gender-biased (din nou barbarisme...), iar altul despre Cioran (de vină nu erau ei, ci berea plus depresia).

Prietenul cu carneţelul, sufocat de viaţa care se dezvolta ca o tumoare în jurul lui, a căzut direct în butoiul cu melancolie. Rupturi, întrebări existenţiale, probleme insolvabile, cum ar fi cea a dependenţei. "Ce caut eu aici?" – se întreba el, pe un ton apocaliptic. "Parcă aş vrea să merg mai des prin alte locuri. Îmi propun să nu mai calc pe la Motoare o vreme, dar ajung, inevitabil, cărat de unii sau de alţii, sau, mai rău, de unul singur, tot aici. Eu nu ştiu de ce fac asta. Oare alţii de ce vin?" Se ridică şi începe iar să se preumble cu carneţelul după el. Se întoarce după o vreme, la fel de nedumerit. Primise răspunsuri foarte diferite, de la "nu ştiu" la "fiindcă-mi plac locurile aglomerate", sau, cel mai înduioşător, "sînt dependent de liftieră".

Mă regăsesc în dilemele omului cu carneţelul. Sînt şi eu genul care se-ntreabă de ce se simte bine cînd se simte bine, genul care trebuie să găsească, în virtutea naturii sale bolnave de tetrapiloctomie, motive de nemulţumire în orice. Nici eu nu ştiu de ce mă duc aşa des pe-acolo. Dar cînd am fost rugată să scriu în carneţel un răspuns la această problemă majoră, am desenat pe pagina albă cele trei cuvinte din titlu. Poate-am făcut-o ca să impresionez. Chiar dacă ar fi aşa, la momentul respectiv astea erau motivele mele. Am avut o clipă de sinceritate faţă de mine însămi şi faţă de alţii.

Mă credeţi că după ce termin de scris plec să socializez la Motoare? Dress-code: hanorac roşu cu dungi albe. Accesorii: mobil Ferrari roşu, ochi şi mai roşii. Motive?.... Pfffuaiaiai.