Spiridon (XXX)

Mai bine povestesc despre pachetele pe care le trimitea Bebeca din Grecia, începând din 1960. Cui vrea să înţeleagă valoarea lor trebuie să-i spun că, în sărăcia de după război, în România, se raţionalizaseră nu numai mâncarea, ci şi hainele. Oamenii muncii, nu era cazul alor mei până în 1952, primeau bonuri lunare, cu care puteau să-şi cumpere americă pentru cearceafuri, batiste, lodene dintr-o ştofă de culoarea sacului de cânepă, ciorapi, pantofi şi aşa mai departe. Ani în şir nu am văzut decât stambe cu floricele roşii sau stambe cu floricele albastre, în afară de pânza neagră cu picăţele albe pentru bătrâne şi văduve. Când sosea la prăvălie stambă de import ungurească, era bătaie pentru că ungurii foloseau şi culoarea verde. Oamenii erau îmbrăcaţi într-un mod greu de definit. Mulţi trăiau din osânză veche, adică din haine din timpul războiului şi chiar de dinainte. Ai spune că un taieur bine făcut rămâne un lucru bine făcut. Crede aşa cine nu pune la socoteală moda, schimbările inevitabile ale corpului şi ocaziile în care îl foloseşti. Nimeni nu a calculat numărul croitoreselor clandestine din acea perioadă. Femeile, care nu ajunseseră să se îndobitocească până într-atât încât să nu le pese cum se îmbracă, aveau tot timpul ceva de modificat. Am văzut paltoane făcute din cuverturi, rochii din draperii, bluze din perdele vechi... Pe vremea aceea se mai brodau combinezoane din saten, sutienele şi porjartierele se făceau la corsetiere şi cămăşile bărbăteşti la lenjereasa care schimba gulerele şi manşetele tocite de poplin. Femeile cârpeau ciorapii bărbaţilor şi pe ai copiilor, punând sub gaură ciuperci de lemn, pe ai lor îi dădeau la remaiat, iar croitorii întorceau în frenezie hainele bărbăteşti pe dos, operaţie pe care, astăzi, nimeni nu şi-o mai imaginează. Pentru cine a uitat sau nu ştie, ştofa de lână fără "adaos de înlocuitori" intră dacă te prinde ploaia şi se şifonează uşor, iar călcatul dungii de la pantalonii bărbaţilor a fost o pedeapsă care a durat peste un secol. Atunci, în anii cincizeci, mama a început să coasă. Nu pentru aşa ceva o pregătise bunicul, dar erau vremuri în care puţini făceau lucrurile pentru care fuseseră pregătiţi. Ar fi putut să nu facă nimic şi să tragem mâţa de coadă, aşa cum erau atâţia în jurul nostru. Gestul ei, îmi amintesc precis, a fost lipsit de orice patetism, nu şi-a deschis haina la piept ca luptătoarele din filmele ruseşti în faţa plutonului de execuţie, nici nu a strigat la o întrunire de familie, eu am să cooos... Pur şi simplu a început să facă rochii pentru doamna Dragalina şi fetele ei, scutind banii pe care ar fi trebuit să-i dea pentru lecţiile mele de franceză şi, apoi, văzând că se descurcă, s-a luat în serios şi a tot cusut până pe la şaptezeci şi cinci de ani.
 
 
 
După 1960, se deschide magazinul Romarta şi, cum spuneam, încep să sosească în ţară pachete din străinătate. În acelaşi timp, se strecoară peste graniţă reviste din care află românul cum ar trebui să fie îmbrăcat. Existau deja câteva piese de vestimentaţie care garantau prestigiul celui care le avea, printre care: fusta de tergal plisată, setul de bluză şi jachetă din silon, poliester sau mohair, jeanşii, fularul de mohair, banda elastică pentru cap, bluza cu cole roule Helanca, fâşul, canadiana de fâş, pantalonii de schi Helanca, pantofii balerini cu elastic, cămaşa bărbătească de nylon. Or mai fi fost şi altele, dar astea erau importante, când nu le aveai, ţi se părea că scrie pe tine PROST. Mulţumită lui Bebeca, atât eu, cât şi Ina, am fost în rând cu lumea, am avut fustă de tergal, set de silon şi aşa mai departe şi, pe lângă semnele de bunăstare acreditate în lumea de după cortina de fier, ea ne trimitea şi hainele pe care le purtase unul sau două sezoane, făcute din materiale scumpe şi purtând etichete despre a căror valoare am aflat mai târziu. Un fel de second hand cu circuit închis. Dintre minunile pe care le-am primit atunci a fost şi o rochie din dantelă de culoarea osului, o dantelă groasă, cusută pe un saten de mătase naturală şi perlată cu cristale, paiete şi perle roz. Îmi amintea de rochia unei prinţese dintr-un basm pe care mi-l spusese doamna Dragalina, o rochie pe care păsările brodate şi perlate de la poalele fustei, când prinţesa păşea, se loveau cioc în cioc şi ciripeau. Fusese a lui Bebeca, Am purtat-o şi eu ani de zile. Îmi amintesc de un revelion unde după o "supradoză" de Martini, am vărsat dement fiind îmbrăcată cu ea. Pe urmă, rochia a fost preluată de Ina şi acum zace cu siguranţă într-una dintre valizele ei. Când spun că îmi amintesc de zeci de rochii primite din Grecia nu exagerez cu nimic, admit însă faptul că să ţii minte aşa ceva este, într-un fel, semn de boală.
 
Dar gestul cel mai generos pe care l-a comis mătuşa mea în 1966, cu ocazia primei călătorii pe care au făcut-o mama şi cu Ina în Grecia, a fost să-mi trimită un case beauty, adică acel gen de valijoară de care nu se despart cucoanele în voaiaj. Era albă şi căptuşită cu mătase roşie, balamalele şi mânerul i-au strălucit ca soarele ani în şir, iar înăuntru am găsit cele mai scumpe farduri şi parfumuri! Vreau să spun că n-o umpluse cu marfă de tranşeu, bună pentru disperaţii din lagărul comunist care se bucurau de orice şi pupau pământul, ci cu lucruri pe care le-ar fi visat orice tânără de vârsta mea dintr-o lume unde lucrurile erau normale. Acolo, în Grecia, lui Bebeca lumea îi spune Lena. Noi nu ne-am obişnuit.
 
Este inutil să spun că prima care a trecut graniţa ca să ne vadă a fost ea, călare pe un deal de sacoşe şi valize doldora de haine. Veselă şi zăpăcită. O iubeam din poveştile mamei, din scrisori şi fotografii. O iubeam suplimentar şi pentru că era naşa mea de botez. Din vizita ei, îmi amintesc faptul că s-a integrat în viaţa noastră din clipa când a trecut pragul. În atmosfera nelipsită de promiscuitate din garsoniera de pe strada Mendeleev, s-a simţit imediat ca peştele în apă. Şi de neuitat a fost felul în care a trăit momentul reîntâlnirii cu prima ei dragoste, băiatul pe care îl iubea când i-a zis ţiganca ce i-a zis. Numai un film rusesc ar putea să dea măsura acelei seri în care s-a pregătit să-l întâlnească, el bărbat însurat în toată firea, ea femeie cu doi copii. Pregătirile o întineriseră cu douăzeci de ani. Era frumoasă, dar voia să fie şi mai frumoasă şi, când a ajuns acasă la el, a descoperit că nevastă-sa semăna cu ea de parcă ar fi fost clonate. Au mâncat până le-a venit rău, era de Crăciun şi a putut să constate că din dragostea lor nu mai rămăsese decât ceva care semăna cu o frunză de leuştean fiartă.