Spiridon (XXXVIII)

Am mai fost în Grecia de câteva ori, memorabile mi se par însă numai două lucruri. În 1980 sau în 1981, nu mai stau să reconstitui, am stat o lună întreagă la Atena fără nici o treabă. Bani nu prea aveam, aşa că îmi organizasem următorul program. Plecam de dimineaţă cu autobuzul şi mă duceam până aproape de Placa. De acolo, urcam pe jos şi nu intram în Acropolă, n-avea rost să plătesc biletul, mă aşezam sub un pom. Citeam sau mă uitam la oameni, trăiam, pur şi simplu, într-un loc pe care trăiseră Platon, Aristotel, Pericle, Praxiteles şi toţi ceilalţi. Şedeam patru, cinci ore şi, pe urmă, mă întorceam, fără grabă, acasă, încercând să mă rătăcesc cât mai des. Reuşeam.
 
Înainte de asta însă, se petrecuse lucrul celălalt pentru care, ca să mă fac înţeleasă, trebuie s-o iau de departe. Îmi depusesem actele pentru paşaport împreună cu Ioana. Ei i-au ieşit formele imediat, iar ale mele au întârziat cu trei săptămâni. Ioana era în Grecia şi îmi telefona din două în două zile, ce faci, nu vii, eşti nebună? Nu eram nebună, dar simţeam că devin, cu atât mai mult cu cât ultimele telefoane veneau direct din Creta, unde urma să mergem împreună. Şi acum era acolo cu Ruxi, vara ei. Cedasem deja nervos atunci când mi-a ieşit paşaportul. Cu Ioana şi cu vară-sa m-am întâlnit într-un muzeu. Dumnezeu mi-a luat minţile şi am năpădit-o pe Ioana cu o sută de reproşuri, chestia cu Creta nu puteam s-o iert... Nu ştiu de ce nu s-a supărat, cu siguranţă întrecusem orice măsură, mai mult chiar, mi-a zis, lasă că merg cu tine din nou. Aş vrea să mă înţelegi bine, din banii pe care îi avea ca să cumpere pentru băieţi haine, jucării şi ce i-o mai fi trebuit pentru casă a decis să sacrifice şaizeci de dolari, cât costa vaporul şi cele câteva pahare de apă pe care trebuia să le cumpărăm ca să nu ne deshidratăm. Ajungem seara în Pireu şi ea recunoaşte vaporul. Urcăm. Stăm pe punte până ni se face frig de tot, nenică, nu pot să spun cum erau stelele şi mergem în sala corespunzătoare biletului pe care îl plătisem. Modest. Mi s-a părut un cinematograf de ţară datorită scaunelor orientate spre un fel de scenă înaltă pe care figura un televizor defect. Se aşează Ioana pe scaun ca o doamnă, mă aşez şi eu. Nu-mi place. În sala de câteva zeci de scaune erau o mână de oameni care stăteau însă corect pe poponeţ pentru că o minte diabolică inventase nişte braţe imobile, aşa că omul nu putea să se întindă pe mai multe locuri ca în gară. Mai stau puţin şi zic, eu plec. Unde te duci? În faţa televizorului, mă culc şi vreau să-l văd pe ăla care mă mută de acolo. Îmi scot haina din ştofă ţărănească cenuşie, o aştern, poşeta sub cap şi, noapte bună. Am dormit ca un bebeluş. A doua zi, viaţa mi s-a părut foarte frumoasă. Ioana nu dormise o secundă şi era chiaună, aşa că toată ziua am funcţionat defazat. Mergem să bem o cafea. Bună cafea, dar cam mică. Noroc că grecii dau un pahar cu apă în preţ. Dau un pahar cu apă şi când comanzi o Cola. N-am încercat, dar presupun că dau apă şi la apă şi ştiu ce fac. Paharul ăsta neplătit face toate paralele. Traversăm oraşul şi mergem la muzeu. Eu trec prin toate stările, ea e mai ponderată pentru că l-a văzut în urmă cu câteva zile şi pentru că moare de somn. Pur şi simplu i se închid ochii. Ajungem în sala unde Zeiţa cu şerpi stă într-o vitrinuţă. Înnebunesc. De când am descoperit-o prima oară într-un album de artă, am trăit cu visul că, într-o zi, am s-o văd cu ochii mei. Şi acum, uite, ce mică e... Sunt dezamăgită. Îi dau un ocol şi trec la o vitrină de vizavi. Nu mă interesează cioburile şi mă întorc să-i mai dau un ocol. Ies din sală şi revin. S-a jucat zeiţa cu mine vreo jumătate de oră, nu mai ştiam cum să scap din raza ei de gravitaţie, unde mă simţeam manipulată. Am ieşit într-un sfârşit ca să mergem la Minotaur, adică în sit. Mare minune şi situl ăsta! M-am simţit cuprinsă de un sentiment matricial, picioarele îmi spuneau că de acolo nu mai pot să plece şi începusem să mă gândesc serios că aş rămâne în Creta, lăsând totul în urmă şi încercând să obţin postul femeii care, la intrare, rupea bilete. Mi-au trebuit minute bune până m-am dezmeticit. Mi-am dat seama că trebuie să inventez ceva ca să scap de sub vrajă şi am ajuns la concluzia că am să pot să plec numai dacă iau locul cu mine. Ce să fac? Să înghit o piatră? M-am uitat pe jos. Printre pământ şi pietriş, se afla, călcată de multe picioare, o smochină verde. Am cules-o, am şters-o cu grijă şi am mâncat-o. Ca prin minune, vraja s-a risipit. Şi am mers cu Ioana în oraş, ne-am aşezat pe scările unei biserici şi ne-am scos din poşetă borcanele cu grâu pus la încolţit cu o zi înainte. L-am mâncat fără poftă cu linguriţele vechi din argint decorate cu mult aur, pe care Ioana le adusese din România pentru un cunoscut pe care nu-l întâlnise încă. Cine ne vedea, acolo pe scări, îmbrăcate mai mult decât excentric şi cu linguriţele care scânteiau printre boabele de grâu, putea să-şi închipuie că suntem două nebune bogate care nu mai ştiu ce să inventeze. Iar noi muream de sete... Când m-am întors la Atena, am realizat că în ziua petrecută în Creta nu m-am gândit o clipă la Kazantzakis, născut şi îngropat acolo.
 
A doua zi, am luat un vapor care făcea o banală cursă turistică prin trei insule, dintre care una era Idra. Ştiam insula şi voiam să-i arăt Ioanei ceva de acolo. Coborâm în port, vede ea o săgeată pe care scrie BEACH şi picioarele încep să i se deplaseze singure spre plajă. Acolo facem baie şi începe nebunia uscatului, stai încă puţin, uite, mai sunt udă aici, mai sunt udă dincolo... A dat Dumnezeu de s-a uscat şi am început să urcăm pe străzile înguste. Ajungem şi în locul pe care l-aş arăta oricărui om bun. O răspântie. Două dintre străzile înguste despre care vorbeam se încrucişau şi rezulta un fel de piaţă. Particularitatea acestei pieţe consta în dimensiuni, cred că avea patru metri pătraţi şi, pentru că inşilor din jur li s-a părut prea mare, plantaseră în mijlocul ei un fel de portocal, un pom pe care îl numesc acolo neranză. Şi era pomişorul acela atât de rotat şi fericit... L-am privit un timp şi am continuat să urcăm pe străzi. Fugeam ca să vedem cât mai mult pentru că sirena vaporului începuse să-şi cheme muşteriii. A trebuit să coborâm şi să ne întoarcem pe punte. Ne-am desprins de mal, turiştii se fugăreau pe punte şi noi stăteam nemişcate, cu ochii pironiţi spre case, străduţe, pieţe şi neranze. Ne-am uitat ce ne-am uitat şi ne-am pus pe plâns. Am plâns mult de tot ca proastele într-un fel care devenea penibil. Ce s-a întâmplat n-am putut să înţeleg nici până acum.