În aprilie 1973, am spus "da", la Oficiul Stării Civile, adică m-am măritat. Aş povesti tot, dar tu, Radule, te-ai supăra. Paguba este a cititorului, pe care l-am fi confruntat cu experienţa unui cuplu destul de special. Trebuie să precizez însă că, respectându-ţi pudoarea, îmi trădez intenţia de a vorbi despre mama şi despre situaţiile care m-au clocit şi au contribuit adânc la modelarea mea. Or, dacă tu nu ai făcut om din mine, nu a mai făcut nimeni, motiv pentru care simt uneori nevoia să mă gândesc la tine ca la mama. Te-ai supărat?
Având în vedere cele spuse, nu voi povesti despre prietenii şi prietenele mele, cândva foarte mulţi, acum numai câţiva... Aş fi scris măcar o pagină, dar mi-am tăiat voia, despre turcoaica Iusmen Gulsun. Câtă risipă de sentimente şi atunci!... Pentru că, insist, nu este vorba de o carte a oamenilor dragi, dacă ar fi aşa, există unul care îmi este ca un frate şi care n-ar putea să lipsească, ceea ce încerc aici este să rezolv o problemă de "AND", adun tot ce simt că a fi în legătură cu mama profundă.
La înmormântarea lui Radu, în martie 2003, la 8 luni după Riri, femeia de la lumânări, de la biserica Sfânta Paraschiva Groaveri, unde sunt înmormântaţi cu toţii - părinţii lui Radu, tata, Riri, Radu şi, după puţin timp, şi mama - îmi spune "Mult trebuie că l-a iubit doamna Irina pe domnul Radu de l-a luat la dânsa mai curând de un an". Şi avea dreptate. Nu ştiu însă care a tras mai tare, Riri să-l ia pe Radu sau Radu a depus armele şi n-a mai vrut să lupte, asta după ce a încercat vreo jumătate de an să facă, cu mijloacele lui, ceva în amintirea ei. Dar dacă Irina nu a povestit despre ei, nu o s-o fac eu.
Aşa că mai bine povestesc despre Radu, mama şi gătitul la noi în casă. Am zis gătitul la noi, nu la ei, ca să nu se supere Radu. Şi nu zic asta de frică, ci din nesiguranţă, s-ar putea ca, de fapt, să aibă el dreptate. Până unde mergi cu povestitul?
Mi se pare cel puţin caraghios să vorbesc despre mâncare eu, care, până la 10 ani, nu am ştiu că poate să îţi fie foame. Eram o zgâtie mică care nu mânca mai nimic, şi Riri îşi petrecea ore cu mine la masă, repetând "Mestecă, Ina". Aşa că, din perspectiva asta, pot spune că la noi în casă se practică o bucătărie simplă, cu puţine ingrediente şi relativ rapid de făcut. Simplitatea putea însemna brânză cu pâine şi roşii. E drept însă că brânza era cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, şi vorbesc de sfârşit de ani '60, când era sărăcie, dar mâncarea era gustoasă, iar la Comalimentul din Amzei aveau la take away sendvişuri cu icre negre adevărate şi icre de Manciuria. Summumul era caşcavalul Dobrogea făcut de tata la căşărie. Roata de caşcaval de opt kg era împărţită în patru, fiecare avea sfertul lui pe care îl administra după plac. Tata şi Riri îşi terminau porţia repede şi veneau la negocieri la mama şi la mine. Evident că noi cedam, iar, după o vreme, începusem să trişăm cu toţii - fiecare mânca, ca din întâmplare, din bucata celuilalt.
Existau şi piese de rezistenţă în bucătărie - friptura de miel, papoutsakia (dovlecei umpluţi cu brânză, la cuptor), imambaialdi (vinete împănate), musaca de vinete, iahnie, baclava şi halva de casă. Cu noroc, ieşeau şi plăcinta cu spanac, stufatul de miel şi supa cu găluşti. Probabil tu te-ai prins din prima, eu însă am înţeles mult mai târziu - era mai ales mâncare grecească. Dar nimeni nu îi spunea aşa în casă, era pur şi simplu mâncarea de la mama de acasă. Ce învăţase mama să gătească de la străbunica Eleni ieşea impecabil de fiecare dată. Ce intrase în meniu pe filiera aromână era mai la noroc. Doar că, la noi, norocul se numea "apă". Când era mama copil şi mergeau vara cu bunicul pe Dunăre, la amonte, luau apa de gătit de pe malul românesc, iar la întoarcere de pe cel bulgăresc. Aceleaşi ingrediente, acelaşi bucătar, dar mâncarea avea alt gust. Au decis ei că diferenţa vine de la apă. Apucase mama să îi povestească asta odată lui Radu şi, de atunci, dacă îl auzeam zicând "da, ştiu, doamna Şafarica, apa e de vină", înţelegeam că mama experimentase ceva nou. Cu timpul, mama nu mai aştepta reacţia lui Radu, dacă îl simţea că vrea să spună asta, i-o lua înainte şi îi zicea ea "apa, domnu' Radu".
În afară de gătitul uşor poetic de la noi, povestea mai zice ceva. Mama şi Radu se \'domneau', deşi erau doar 6 ani diferenţă între ei. Şi o făceau într-un fel pe care eu nu l-am mai întâlnit. Nu era distant, rece, sau sec, ci dimpotrivă, cu căldură, cu drag, cu umor. Lui Radu i-ar fi fost greu să îi spună "mamă" când rămăsese orfan la 14 ani, dar nici Angela nu îi venea să-i zică.
Dacă vorbele m-au dus aici, poate ar fi ocazia să povestesc cum de mormântul părinţilor, al Irinei si al lui Radu e la Braşov. Radu era din Cluj. În 1940, după cedarea Ardealului, Universitatea Tehnică din Cluj, unde tatăl lui Radu era profesor, s-a mutat la Braşov. La scurt timp, mama lui Radu s-a îmbolnăvit şi a murit, fiind înmormântată la biserica ortodoxă de lângă Poarta Schei, la poalele Tâmpei. Tata, care a tânjit toată viaţa după munţii copilăriei, când a mers acolo a fost singura dată când l-am auzit vorbind despre moarte şi spunând că acolo ar vrea să fie şi el înmormântat. Azi, mă uit la piatra de pe mormânt, care adună poveştile tuturor şi mă gândesc cum au pornit din Cluj, Ploieşti, Bucureşti, Brăila, Doliani, Sulina şi Markandonata (căci sunt acolo şi Spiridon şi Irina) şi s-au adunat la poale de munte, la Braşov.
Şi pentru că tot avea Riri drag să povestească visele ei, o să vă povestesc şi eu unul. Se făcea că eram într-o casă întunecoasă, care, printr-un coridor, ducea la strada luminată, când sună telefonul. Era Riri. Toată viaţa, nu a fost zi în care să nu vorbim. Chiar şi când se mutase, vorbeam zilnic la telefon. Mă bucur deci să o aud, dar în acelaşi timp sunt uşor rezervată pentru că mă sună de pe lumea cealaltă. O întreb dacă e cu Radu şi cu mama. Îmi spune că e cu Radu, dar pe mama n-a văzut-o. Mă întristez uşor, căci speram ca mama să nu fie singură, şi o întreb cum e. "Merge, suntem 2 milioane pe 2 km pătraţi'. În vis fac socoteala că asta înseamnă 1 milion / 1 milion de mp, deci 1/1mp şi încerc să-mi reprezint uitându-mă în jur ce înseamnă asta. Văd lumina din capătul coridorului şi dau să mă îndrept spre lumină când o aud pe Riri spunându-mi "Nu te duce la lumină, că nu te mai aud". M-am oprit, dar prea târziu. Pierdusem semnalul. "Merge" era vorba lui Riri în ultimii ani când era bolnavă şi o întrebam cum se simte.
Având în vedere cele spuse, nu voi povesti despre prietenii şi prietenele mele, cândva foarte mulţi, acum numai câţiva... Aş fi scris măcar o pagină, dar mi-am tăiat voia, despre turcoaica Iusmen Gulsun. Câtă risipă de sentimente şi atunci!... Pentru că, insist, nu este vorba de o carte a oamenilor dragi, dacă ar fi aşa, există unul care îmi este ca un frate şi care n-ar putea să lipsească, ceea ce încerc aici este să rezolv o problemă de "AND", adun tot ce simt că a fi în legătură cu mama profundă.
*
Ina trage cu ochiul şi intervine şi ea:La înmormântarea lui Radu, în martie 2003, la 8 luni după Riri, femeia de la lumânări, de la biserica Sfânta Paraschiva Groaveri, unde sunt înmormântaţi cu toţii - părinţii lui Radu, tata, Riri, Radu şi, după puţin timp, şi mama - îmi spune "Mult trebuie că l-a iubit doamna Irina pe domnul Radu de l-a luat la dânsa mai curând de un an". Şi avea dreptate. Nu ştiu însă care a tras mai tare, Riri să-l ia pe Radu sau Radu a depus armele şi n-a mai vrut să lupte, asta după ce a încercat vreo jumătate de an să facă, cu mijloacele lui, ceva în amintirea ei. Dar dacă Irina nu a povestit despre ei, nu o s-o fac eu.
Aşa că mai bine povestesc despre Radu, mama şi gătitul la noi în casă. Am zis gătitul la noi, nu la ei, ca să nu se supere Radu. Şi nu zic asta de frică, ci din nesiguranţă, s-ar putea ca, de fapt, să aibă el dreptate. Până unde mergi cu povestitul?
Mi se pare cel puţin caraghios să vorbesc despre mâncare eu, care, până la 10 ani, nu am ştiu că poate să îţi fie foame. Eram o zgâtie mică care nu mânca mai nimic, şi Riri îşi petrecea ore cu mine la masă, repetând "Mestecă, Ina". Aşa că, din perspectiva asta, pot spune că la noi în casă se practică o bucătărie simplă, cu puţine ingrediente şi relativ rapid de făcut. Simplitatea putea însemna brânză cu pâine şi roşii. E drept însă că brânza era cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată, şi vorbesc de sfârşit de ani '60, când era sărăcie, dar mâncarea era gustoasă, iar la Comalimentul din Amzei aveau la take away sendvişuri cu icre negre adevărate şi icre de Manciuria. Summumul era caşcavalul Dobrogea făcut de tata la căşărie. Roata de caşcaval de opt kg era împărţită în patru, fiecare avea sfertul lui pe care îl administra după plac. Tata şi Riri îşi terminau porţia repede şi veneau la negocieri la mama şi la mine. Evident că noi cedam, iar, după o vreme, începusem să trişăm cu toţii - fiecare mânca, ca din întâmplare, din bucata celuilalt.
Existau şi piese de rezistenţă în bucătărie - friptura de miel, papoutsakia (dovlecei umpluţi cu brânză, la cuptor), imambaialdi (vinete împănate), musaca de vinete, iahnie, baclava şi halva de casă. Cu noroc, ieşeau şi plăcinta cu spanac, stufatul de miel şi supa cu găluşti. Probabil tu te-ai prins din prima, eu însă am înţeles mult mai târziu - era mai ales mâncare grecească. Dar nimeni nu îi spunea aşa în casă, era pur şi simplu mâncarea de la mama de acasă. Ce învăţase mama să gătească de la străbunica Eleni ieşea impecabil de fiecare dată. Ce intrase în meniu pe filiera aromână era mai la noroc. Doar că, la noi, norocul se numea "apă". Când era mama copil şi mergeau vara cu bunicul pe Dunăre, la amonte, luau apa de gătit de pe malul românesc, iar la întoarcere de pe cel bulgăresc. Aceleaşi ingrediente, acelaşi bucătar, dar mâncarea avea alt gust. Au decis ei că diferenţa vine de la apă. Apucase mama să îi povestească asta odată lui Radu şi, de atunci, dacă îl auzeam zicând "da, ştiu, doamna Şafarica, apa e de vină", înţelegeam că mama experimentase ceva nou. Cu timpul, mama nu mai aştepta reacţia lui Radu, dacă îl simţea că vrea să spună asta, i-o lua înainte şi îi zicea ea "apa, domnu' Radu".
În afară de gătitul uşor poetic de la noi, povestea mai zice ceva. Mama şi Radu se \'domneau', deşi erau doar 6 ani diferenţă între ei. Şi o făceau într-un fel pe care eu nu l-am mai întâlnit. Nu era distant, rece, sau sec, ci dimpotrivă, cu căldură, cu drag, cu umor. Lui Radu i-ar fi fost greu să îi spună "mamă" când rămăsese orfan la 14 ani, dar nici Angela nu îi venea să-i zică.
Dacă vorbele m-au dus aici, poate ar fi ocazia să povestesc cum de mormântul părinţilor, al Irinei si al lui Radu e la Braşov. Radu era din Cluj. În 1940, după cedarea Ardealului, Universitatea Tehnică din Cluj, unde tatăl lui Radu era profesor, s-a mutat la Braşov. La scurt timp, mama lui Radu s-a îmbolnăvit şi a murit, fiind înmormântată la biserica ortodoxă de lângă Poarta Schei, la poalele Tâmpei. Tata, care a tânjit toată viaţa după munţii copilăriei, când a mers acolo a fost singura dată când l-am auzit vorbind despre moarte şi spunând că acolo ar vrea să fie şi el înmormântat. Azi, mă uit la piatra de pe mormânt, care adună poveştile tuturor şi mă gândesc cum au pornit din Cluj, Ploieşti, Bucureşti, Brăila, Doliani, Sulina şi Markandonata (căci sunt acolo şi Spiridon şi Irina) şi s-au adunat la poale de munte, la Braşov.
Şi pentru că tot avea Riri drag să povestească visele ei, o să vă povestesc şi eu unul. Se făcea că eram într-o casă întunecoasă, care, printr-un coridor, ducea la strada luminată, când sună telefonul. Era Riri. Toată viaţa, nu a fost zi în care să nu vorbim. Chiar şi când se mutase, vorbeam zilnic la telefon. Mă bucur deci să o aud, dar în acelaşi timp sunt uşor rezervată pentru că mă sună de pe lumea cealaltă. O întreb dacă e cu Radu şi cu mama. Îmi spune că e cu Radu, dar pe mama n-a văzut-o. Mă întristez uşor, căci speram ca mama să nu fie singură, şi o întreb cum e. "Merge, suntem 2 milioane pe 2 km pătraţi'. În vis fac socoteala că asta înseamnă 1 milion / 1 milion de mp, deci 1/1mp şi încerc să-mi reprezint uitându-mă în jur ce înseamnă asta. Văd lumina din capătul coridorului şi dau să mă îndrept spre lumină când o aud pe Riri spunându-mi "Nu te duce la lumină, că nu te mai aud". M-am oprit, dar prea târziu. Pierdusem semnalul. "Merge" era vorba lui Riri în ultimii ani când era bolnavă şi o întrebam cum se simte.