De la Salonic la Atena m-am uitat tot timpul pe fereastră.
Câteva ore am văzut numai piatră şi iar piatră, ceea ce mi-a plăcut enorm. Întotdeauna am socotit geografia României prea propice vieţii, treizeci şi trei la sută munţi, treizeci şi trei la sută dealuri şi treizeci şi trei la sută câmpii, nimic nu este în exces. Pietrele de pe drum nu m-au împăcat însă cu viaţa, biata Bebeca a luat în primire un personaj mai mult decât ciufut. Nimic nu-mi plăcea, societatea de consum mi se părea dizgraţioasă, în plină perioadă a coloneilor, eu explicam în dreapta şi stânga avantajele comunismului unde, trăind ca vai de lume, nu suntem ispitiţi. Unde sunt cărţile din casele oamenilor, le ascund sub duşumea, în pereţi? La noi şi la ţară oamenii citesc, voi o duceţi într-o petrecere, tinerii nu au nimic în cap. Am crezut că sunt grecoaică, dar, dacă asta înseamnă să fii grec, mulţumesc.
La Institutul de folclor, unde mergeam zilnic, mi se părea o lume prăfuită, fără aripi. Aveau în bibliotecă tot felul de cărţi valoroase şi ei lucrau ca în anii patruzeci!? Un singur ins mi s-a părut interesant, unul Lukatos, chefalonit de-al nostru, căruia i-am spus tot ce gândesc. Omul făcuse studii de etnologie la Paris, se ocupa de viaţa oraşului, aşa că nu numai că a înţeles ce-i spun, dar a încercat să-mi explice că există un spirit al Greciei pe care îl descoperi sau nu şi că, în general, îl simt mai uşor mitocanii şi oamenii foarte rafinaţi. Evident, nu mă plasa în niciuna dintre cele două categorii şi bine făcea, era un om inteligent. Ai fost la Acropolă, m-a întrebat? Eram de două săptămâni la Atena şi refuzasem să mă duc. Dificultatea plecării, dezamăgirea pe care mi-o provocase lumea grecească pe care o visasem din copilărie, halul în care eram îmbrăcată şi inadecvată mă făcuseră să zic nu, în starea asta nu mă duc, dacă nu-mi place nici Acropola, mă sinucid. Aşa că o priveam cu coada ochilor, dimineaţa, pe lumină albă, la apus, când se însângera şi îi ziceam, mai aşteaptă puţin fetiţo, mă pun eu pe picioare şi vin. Şi îmi zice Lukatos, haidem mâine. Zic, bine, de ruşine. Mă duce cu un taxi, era un soare dement, deşi ne aflam la mijlocul lui octombrie, pietrele albe străluceau de credeai că eşti pe pârtie în Bucegi. Suferind de fotofobie, am început să lăcrimez abundent, iar bietul Lukatos a crezut că plâng de emoţie. Nu mai ştia ce să-mi spună şi ce să-mi facă. Era vremea când puteai să te caţeri peste tot, să te atârni de cariatide, aşa că n-am iertat nimic. În muzeu, am înnebunit văzând o horă de core şi vechiul frontispiciu care fusese cândva pictat. În vreo două ceasuri, m-am împăcat cu toată lumea, aş fi fost în stare să-l pup până şi pe securistul de Birlic. Tulburător mi se pare ce mi-a spus Ina ieri despre plecarea lor în Grecia din 1966. Zicea că, atunci, Acropola se vedea din toate părţile oraşului, lucru care devenise imposibil în 1990 când a revenit.
Din ziua când am fost pe Acropolă, Bebeca a avut o nepoată mult mai cooperantă. Am acceptat să-mi ajustez o rochie de seară de-a ei şi să-mi cumpere două bucăţi de pânză din care mi-am improvizat bluze pe care le purtam peste jeans. Până atunci, considerasem toate tentativele ei de a mă îmbunătăţi vestimentar un atac la identitate. Voiam cu orice preţ să fiu un hippies din lagărul comunist.
Câteva ore am văzut numai piatră şi iar piatră, ceea ce mi-a plăcut enorm. Întotdeauna am socotit geografia României prea propice vieţii, treizeci şi trei la sută munţi, treizeci şi trei la sută dealuri şi treizeci şi trei la sută câmpii, nimic nu este în exces. Pietrele de pe drum nu m-au împăcat însă cu viaţa, biata Bebeca a luat în primire un personaj mai mult decât ciufut. Nimic nu-mi plăcea, societatea de consum mi se părea dizgraţioasă, în plină perioadă a coloneilor, eu explicam în dreapta şi stânga avantajele comunismului unde, trăind ca vai de lume, nu suntem ispitiţi. Unde sunt cărţile din casele oamenilor, le ascund sub duşumea, în pereţi? La noi şi la ţară oamenii citesc, voi o duceţi într-o petrecere, tinerii nu au nimic în cap. Am crezut că sunt grecoaică, dar, dacă asta înseamnă să fii grec, mulţumesc.
La Institutul de folclor, unde mergeam zilnic, mi se părea o lume prăfuită, fără aripi. Aveau în bibliotecă tot felul de cărţi valoroase şi ei lucrau ca în anii patruzeci!? Un singur ins mi s-a părut interesant, unul Lukatos, chefalonit de-al nostru, căruia i-am spus tot ce gândesc. Omul făcuse studii de etnologie la Paris, se ocupa de viaţa oraşului, aşa că nu numai că a înţeles ce-i spun, dar a încercat să-mi explice că există un spirit al Greciei pe care îl descoperi sau nu şi că, în general, îl simt mai uşor mitocanii şi oamenii foarte rafinaţi. Evident, nu mă plasa în niciuna dintre cele două categorii şi bine făcea, era un om inteligent. Ai fost la Acropolă, m-a întrebat? Eram de două săptămâni la Atena şi refuzasem să mă duc. Dificultatea plecării, dezamăgirea pe care mi-o provocase lumea grecească pe care o visasem din copilărie, halul în care eram îmbrăcată şi inadecvată mă făcuseră să zic nu, în starea asta nu mă duc, dacă nu-mi place nici Acropola, mă sinucid. Aşa că o priveam cu coada ochilor, dimineaţa, pe lumină albă, la apus, când se însângera şi îi ziceam, mai aşteaptă puţin fetiţo, mă pun eu pe picioare şi vin. Şi îmi zice Lukatos, haidem mâine. Zic, bine, de ruşine. Mă duce cu un taxi, era un soare dement, deşi ne aflam la mijlocul lui octombrie, pietrele albe străluceau de credeai că eşti pe pârtie în Bucegi. Suferind de fotofobie, am început să lăcrimez abundent, iar bietul Lukatos a crezut că plâng de emoţie. Nu mai ştia ce să-mi spună şi ce să-mi facă. Era vremea când puteai să te caţeri peste tot, să te atârni de cariatide, aşa că n-am iertat nimic. În muzeu, am înnebunit văzând o horă de core şi vechiul frontispiciu care fusese cândva pictat. În vreo două ceasuri, m-am împăcat cu toată lumea, aş fi fost în stare să-l pup până şi pe securistul de Birlic. Tulburător mi se pare ce mi-a spus Ina ieri despre plecarea lor în Grecia din 1966. Zicea că, atunci, Acropola se vedea din toate părţile oraşului, lucru care devenise imposibil în 1990 când a revenit.
Din ziua când am fost pe Acropolă, Bebeca a avut o nepoată mult mai cooperantă. Am acceptat să-mi ajustez o rochie de seară de-a ei şi să-mi cumpere două bucăţi de pânză din care mi-am improvizat bluze pe care le purtam peste jeans. Până atunci, considerasem toate tentativele ei de a mă îmbunătăţi vestimentar un atac la identitate. Voiam cu orice preţ să fiu un hippies din lagărul comunist.