Marţi m-am început ziua cum nu se poate mai frumos. Pe la ora opt (dimineţile noastre încep pe la 5-6), când deja se terminase şi cu legănatul şi cu sesiunea de puzzle, căutând noi o activitate care să mai umple timpul până vine Gabica, am descoperit cât de devreme îşi intră fetiţele în rolul de mamă. Irina ştie deja să-şi hrănească păpuşa-bebeluş (cea care a învăţat-o să spună “tata”) cu biberonul din dotare. Are doar 10 luni şi ştie.
Atât de scumpă mi s-a părut copila în ipostaza asta neaşteptată încât am preferat să întârzii zece minute la birou ca să pot lua fotografiile ei cu mine. Am avut prezenţa de spirit să o fotografiez, iar ea, absorbită de noutatea zgomotelor scoase de păpuşă când reuşea să îi bage corect biberonul în gură, s-a lăsat imortalizată. De obicei întinde mâinile către aparat, dar acum era mai interesantă păpuşa.
Aşa mi-am dat seama ce important e jocul cu păpuşile, toţi anii în care am îmbrăcat/dezbrăcat păpuşi, toate oalele mici pe care au călcat părinţii mei în copilărie pe când treceau prin camera mea, căruciorul cumpărat de tatăl mamei pe când aveam doar vreo trei ani, toate cântecele de la grădiniţă, toate poeziile în limba engleză din primii ani de şcoal㸠toate astea m-au pregătit pentru aceste zile, pe care abia acum, la 30 de ani, le trăiesc.
În fond şi acum gătesc în crăticioare mici, doar că în loc de frunze folosesc chiar legume de-adevărat... hainele Irinei sunt încă haine de păpuşă. De cântat îi cânt versuri pe care mi le amintesc de pe vremea când mergeam la grădi sau cele pe care mi le cânta mie mama... Una din puţinele mele amintiri cu mama, din copilăria foarte mică, e legată de unul din cântecele pe care acum le interpretez zilnic. Îmi amintesc vocea ei, felul în care rostea cuvintele astea ... “în pă-du-rea-cu-a-lu-ne-lo-cu-iau-cei-doi-pitici”... Probabil pe măsură ce fetiţa mea va înainta în vârstă, şi alte amintiri vor ieşi la suprafaţă.
Irina şi-a descoperit deja cutia ei verde, cea despre care povesteam în urmă cu doar un an, pe când habar nu aveam ce minuni urma să trăiesc. Nu e verde, e argintie. Nu e pictată frumos dar are înăuntru o oglindă. Am avut grijă să pun în ea cele câteva şiraguri de mărgele pe care le-am primit de la una din mătuşile soţului meu, căreia Gabica i-a povestit despre obsesia mea cu mărgelele colorate. Irina le scoate din valijoara argintie, le înşiră pe pat şi le adună, iar le pune în cutie, iar le scoate... E în stare să facă asta minute bune, ceea ce e o minune pentru un bebeluş atât de activ cum e ea.
Am fost şi în vizită la Sabina. E minunată. Dansează, se mişcă prin toată casa în premergător, zâmbeşte frumos... are şi un obicei destul de nesuferit pentru cei ce vor să o ia în braţe: închide ochii, strânge pleoapele, şi loveşte cu capul, cu toată puterea. Irina a fost timidă la început, nu i-a priit călătoria cu maşina, dar după ce a scăpat de jumătate din iaurt (pe care l-a depus gingaşă pe covorul Sabinei)şi-a revenit şi a înflorit în braţele Cristinei şi ale Cosminei. Abia acolo, în sufrageria familiei Câmpeanu am înţeles cât de important este ca un copil să fie înconjurat de oameni şi dacă se poate, de alţi copii, fie ei şi mai mari, dar copii. Irina a văzut-o pe Sabina (declarată verişoară neoficială) stând în fund pe covor şi cântându-şi singură melodia pe care fratele ei i-o tot fredonează: bate vântul frunzele... Abia după ce a văzut-o pe Sabina cântând a avut curajul să îşi dea şi ea drumul la lălăit. Nu îndrăznesc să mă gândesc la un al doilea copil, însă e adevărat că este o mare diferenţă între Sabina cea care vede în permanenţă o mulţime de persoane şi Irina, al cărei univers de cunoştinţe apropiate se rezumă la 3-4 persoane. E însă un argument bun pentru grădiniţă. Dar mai avem de aşteptat până la grădi.
“Ce mare este Irina” a fost reacţia tuturor celor cărora le-am arătat fotografiile cu păpuşa. Mă bucur că a crescut, parcă iar îmi vine să zic că e puţin cam repede, I-am cumpărat oliţă – o piatră de hotar importantă în creşterea unui copil. Nana spune că o ţin pe loc, ea e deja atât de avansată şi eu mă încăpăţânez să o ţin cu pampers. Dar îmi pare încă prea mică să înţeleagă ce are de făcut pe tronul cel verde. Am aşa o strângere de inimă ori de câte ori încerc să îi explic... dincolo de logică, doar pe vremea noastră nu existau pamperşi şi mamele erau mai mult decât hotărâte să scape cât mai curând de scutecele ce trebuiau fierte şi călcate zilnic. “Tu eşti mamă de-aia crampon”zice Nana, “vrei să rămână mică”.
Nu vreau să rămână mică, mă încântă că învaţă uimitor de repede (uimitor pentru mine) în fiecare zi altceva. Deja spune foarte clar “apa”, Gabica a învăţat-o să ceară apă când îi e sete. Ia singură biberonul în mânuţe, nu ştie încă să-l ridice destul de sus ca să şi curgă... Probabil e momentul să trecem la cănuţa cu pai. În dimineaţa asta a mers pe picioarele ei de la intrarea în magazin până la standul de unde cumpărăm cereale şi lapte. Doamna care ne este şi consilieră nu doar furnizor de produse a fost surprinsă...“Mă priveau doi ochi mari de undeva de jos şi nu reuşeam să îmi dau seama ce se întâmplă de fapt.” mi-a spus, şi ea mirându-se ce repede trece timpul... “Uite ce paşi de uriaş face” s-a pomenit vorbind o altă cumpărătoare.
Ca orice copil pentru mama lui, Irina este miracolul meu zilnic. Pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu, că ne-a dăruit-o nouă pe ea şi că ne îngăduie să ne bucurăm în tihnă de paşii ei de uriaş.