- Ce-au mai făcut?
- Copila nu mai vrea în căruţ, vrea doar pe jos iar pisica nu mai stă pe jos, doarme în căruţ. Anarhie totală...
- Ce ştii tu ce schimb au făcut ei?
- Da, uite la asta nu m-am gândit, or fi făcut schimb.
De când a învăţat să păşească, trăim la 45 de grade, tot timpul aplecaţi să o susţinem. Au trecut vremurile frumoase când o propteam între pături în cărucior şi cât trăgea dânsa un pui de somn îmi puteam bea cafeaua la cafeneaua din colţ. Acum e o adevărată aventură până ne îmbrăcăm, până reuşesc să îi pun ghetele, până ajungem să ieşim din casă. Dar merită efortul pentru că pe drumul nostru (deşi mai scurt decât altă dată) e presărat cu mai multe mici bucurii... Înainte să iasă din casă Irina face pa. Nu contează că uneori nu o vede decât motanul, ea strânge degeţelele şi le desface, aşa a înţeles ea că e politicos, când pleci spui pa. Apoi chemăm liftul. Ea pune degetul pe buton, eu o mai ajut puţin să-l apese şi se aprind luminiţele şi fetiţa se bucură. Intrăm în lift, apasă pe butonul pentru parter şi când măgăoaia se pune în mişcare, bate din palme fericită să-şi vadă propria reflexie în geamurile uşilor.
Holul cel lung până la ieşirea din bloc e prima provocare. Avem de mers cale de vreo 50 de paşi mici. Ne oprim şi împingem cu greu uşa de metal. O treaptă şi încă una şi gataaa. Am ajuns în patria căţeilor vagabonzi şi a bolizilor de fier cu ochi de plastic. Bucurie mare. Irina triluieşte şi merge repede, repede, aproape târându-mă după ea, ba spre stopurile colorate ale vreunei maşini parcate, ba spre gărduleţul pe care câinii vecinilor mai fac din când în când pipi, ba spre Fetiţa, căţeaua gri care vai, iar va face pui în iarna asta... Cum să-i explici unui bebeluş de 10 luni şi jumătate că nu toţi câinii sunt de pluş şi nu toate gardurile sunt bune să te sprijini pe ele...
Nu putem sta mult pe afară, trebuie să evităm contactul cu alţi copii şi cu alţi părinţi, nu mai avem voie să mergem împreună la cumpărături.
- Doamnă, păstraţi distanţa regulamentară... s-a răţoit Gabica la o trecătoare, care vrăjită de Irina cea înfofolită, venea întinsă să o mângâie. Dumneavoastră nu ştiţi că e epidemie de rujeolă? 5 paşi vă rog. Că se ia prin aer.
E rea Gabica, dar dacă se pricopseşte infanta cu viruşi, ăia suntem... că vaccinul anti rujeolă, rubeolă şi oreion (mai cunoscut sub titulatura de ROR) se face de-abia la un an. Noi nu mai avem imunitatea maternă, nu avem nici anticorpi...
- Dacă moare copilul regretele tale nu îmi ajută la nimic, ia mai bine staţi în casă, a decretat foarte responsabil tatăl micuţei, furios.
Gabi trecuse strada să cumpere banane de la o tarabă, cu Irina în braţe. Cum să stai în casă pe aşa vreme frumoasă. 8 grade la Bucureşti în plin Decembrie... Dar e periculos aşa că am ajuns la acest compromis. Ieşim dimineaţa devreme, evităm contactele cu alte persoane, stăm doar pe lângă casă, nu ne mai avântăm la plimbări lungi... De-acum, cum ne-o fi norocul.
Seara trecem în revistă aventurile zilnice. Intuil să menţionez că Irina se pocneşte relativ des cu capul de tablia patului dar deja a devenit o chestie obişnuită, dacă eu nu intru în panică nici nu se mai oboseşte să plângă deci, raport zilnic:
- Irina a fost tare cuminte, a păpat tot, ne-am jucat, ne-am dat în leagăn, l-am fugărit pe Mitz...
- Să-mi lăsaţi motanul în pace!
- ... S-a hlizit în oglindă, mi l-a adus pe Sylvester când i l-am cerut...
- Exagerezi!
- Nu exagerez. Sylvester plutea la celălalt capăt al patului, eu stăteam pe balansoar şi mi-era lene să mă ridic aşa că am zis Iri, adu-l pe Sylvester. S-a ridicat cu chiu cu vai, dar până a ajuns sus a uitat de ce se ridicase, iar s-a aşezat... Am crezut că nu a înţeles ce vreau aşa că am zis o dată, hai Iri, dă-i-l mamei pe Sylvester, trage-l de sfoară... Şi iar s-a ridicat, e aşa caraghioasă cum se opinteşte din toate puterile să ajungă la bara de sus... L-a apucat pe Sylvester de sfoară şi mi l-a adus...
Sylvester, rebotezat de Gabica „Sebastian”, e un balon în formă de motanul cu pricina, umflat cu heliu... Are ditamai nasul roşu şi ochii mari, ceea ce o încântă pe bondoacă...
e încă la faza în care arată cu degeţelul ochii, nasul, guriţa... Îşi hrăneşte în continuare păpuşa, şi bate din palme când nimereşte guriţa bebeluşului de plastic.
- Trebuie să cumpărăm premergător, că mă omoară fiică-ta, tot timpul trebuie să meargă.
- Nici nu mă gândesc, toţi doctorii au spus că nu e bine.
- Măi omule, am să rămân strâmbă... Nu mergi tu cocoşat cu ea prin casă, eu şi Gabica mergem.
- Mai vedem.
- Plus că a început să se ridice în picioare când o pun pe scaunul de masă şi e periculos, dacă pică de acolo n-o mai scoli. Azi am ţipat la ea „stai jos!” şi s-a aşezat bietul copil... dar ferească Dumnezeu...
- Vezi... pe tine te ştie de frică. Pe mine mă adoră.
Am rămas cu gura căscată, privindu-mi soţul, cel care e într-adevăr, personajul pozitiv în toată povestea asta. Eu sunt jandarmul universal, el e clovnul prietenos. Eu sunt aia cu stai jos, nu e voie, pleacă de acolo, lasă-l în pace, nu mai da, nu te rostogoli... El e „cheche”, e mare, e cald, miroase altfel decât mami, o dă uţa pe braţe, o aruncă în aer, o învârte şi face maimuţe. Se luminează toată când îl vede. Evident că îl adora... Şi să te pună Necuratul să-l contrazici că imediat se îmbufnează domnul soţ.
- Vrei să spui că nu e aşa...?!?
- Ba da, ba da, aşa e, pe tine te adoră... cu mitz face schimburi...
- Şi-ai face bine să nu te mai amesteci în treburile ei, în fond fata aproape că e pe propriile ei picioare.
Râdem, evident mai e mult până când va fi pe picioarele ei, în sensul metaforic al expresiei... Dar e drept că uneori stă pe propriile ei picioare, în special când o las prea mult timp în pătuţ şi deschid uşa, o găsesc proptită de marginea pătuţului, cu degetele strângând albite bara de lemn, aproape ţopăind de nerăbdare şi de necaz că n-o iau mai repede în braţe. Parcă o aud: „În braţe, în braţe, să îţi simt mirosul, căldura, pielea, să ştiu că eşti aici tu, mama mea, cea în care am trăit o vreme, pe când nu existau nici Sylvester nici domnul Mitz ci doar legănările blânde şi vocea ta venind de departe”.
10 luni şi jumătate... Anul trecut pe vremea asta nu prea mai dormeam, de emoţie şi de grijă, de dureri de oase şi de coloană, de frică să nu mi se rupă apa în somn, de nerăbdare, să o pot ţine în braţe... Eram uriaşă şi nu-mi găseam locul. Habar nu aveam câtă bucurie, câtă lumină va aduce Irina în viaţa mea, ce întoarceri spre propria mea fiinţă mă va obliga să fac, habar nu aveam atunci în ce mă va transforma copilul meu.
Sunt astăzi expertă în creme anti-bube şi ceaiuri, în texturi de materiale şi în reţete pentru copii, în cântece şi în poezii cu căţei şi pisici. Ştiu o mulţime de lucruri despre care n-aş fi bănuit vreodată că m-ar interesa. Şi mai ştiu că încă n-am învăţat nici măcar 1% din tot ce mă va învăţa, într-un fel sau altul, Irina.
Clubul prietenilor:
- Catrina, de ce faci prostii?
- De kiki.
Catrina are un an şi 6 luni. E blondă cu ochi albaştri, îi plac puzzle-urile dar hobby-ul ei este să-i aducă lui tati hainele pentru serviciu: pantalonii, tricoul, şosetele... le pune pe pat, să le aibă tati la îndemână. De obicei dimineaţa la ora 8. Catrina încă nu ştie ce înseamnă „Sâmbătă”