Umilinţă şi magie în regim HI-FI

- pledoarie pentru normalitate -

Cînd te cheamă Antra Cornelia Roxana Drăgoi, ai mari probleme la ghişeele supraaglomerate ale băncilor, la poliţie, vamă, bibliotecă. În general, oriunde e vorba de acte. Toţi se uită cruciş la tine cînd le arăţi buletinul. Unii fac bancuri, alţii se mulţumesc să dea ochii peste cap sau să zîmbească ironic din colţul gurii. Te obişnuieşti, în timp, şi cu asta. Te obişnuieşti cu orice. Dar Antra nu vroia să se adapteze propriului nume. Tuturor li se părea ciudat – şi ciudăţenia are în primul rînd conotaţii negative. Iată de ce Antra se enerva cumplit cînd i se punea în vedere că are un nume ridicol. La urma urmei, nu era ea vinovată pentru greşelile părinţilor.

Sătulă de convenţii, obosită de atîta "ciudăţenie", s-a îndepărtat de lumea cotidiană, găsindu-şi debuşeuri în experiment, marginal, neobişnuit. Instinctul a determinat-o să-şi seteze existenţa în cadrul subversiv al căutării oamenilor carismatici. Mergea spre ei ca molia spre flacără.

Unii o atrăgeau prin excentricitatea cu care se îmbrăcau, machiau, purtau. Alţii se cunoşteau pe ei înşişi foarte bine şi aveau inteligenţa necesară pentru a-şi combina calităţile cu complexele în partituri contrapunctice extrem de reuşite. Vrăjeau prin conversaţie şi ţinteau întotdeauna doar spre victimele sigure. Iar alţii, cei mai rari, erau pur şi simplu oameni buni şi deschişi, care te impresionau prin frumuseţea interioară, educaţie, caracter. Majoritatea foloseau însă aceste trăsături demonstrativ, mecanic, la modul evident, aşa cum lipeşti o etichetă pe un produs. Antra întîlnise şi carismatici demonici, care abuzau de abilitatea lor de a-i vrăji pe ceilalţi şi al căror verb existenţial era a avea, mai degrabă decît a fi. Mici colecţionari de oameni, demonicii care nu excelau prin abilitate erau excluşi destul de repede, din cauza reputaţiei vampiristice pe care o primeau la scurtă vreme după ce intrau în orice cerc social. Dar ea avea nevoie de magia lor, a tuturor, ca de un drog. Îi plăcea lumea pestriţă, trebuia să fie mereu în preajma oamenilor cu un farmec aparte. Căuta conversaţia rafinată, băuturile scumpe, persoanele simetrice. Orice gusta, atingea, testa, trebuia să fie în regim HI-FI, fără distorsuri, fără imperfecţiuni, fără carenţe.

Din cauza mediului în care intrase, prietenii şi cunoscuţii geloşi, cu o viaţă mai puţin strălucitoare, o acuzau că-şi pierde vremea cu "boşorogii" prin crîşme. Se întrebau cu toţii de ce nu se poate rupe sub nici o formă de acest stimulent. Poate în primul rînd pentru că, în lumea celor carismatici, numele ei constituia un avantaj, o făcea specială, atrăgea atenţia şi îi pregătea terenul pe care putea în sfîrşit să se desfăşoare. Aici nimeni nu-i reproşa ciudăţenia. Aici, ciudăţenia avea conotaţii pozitive.

Comportamentul Antrei Cornelia Roxana Drăgoi se schimbase într-un timp foarte scurt. Din persoana timorată şi timidă care abia-şi şoptea numele cînd era nevoită să se prezinte, devenise o femeie complet dezinhibată, perseverentă în a-şi cultiva libertatea şi nebunia, fără să ezite în faţa vreunui obstacol. Învăţase multe de la carismaticii ei prieteni. Se construia pe sine însăşi cu o încăpăţînare demnă de toată lauda. Schimba mască după mască, încălca toate regulile, manipula cu neruşinare profesori, vînzătoare, bancheri, actori. Pentru fiecare avea o mască. Aerul toxic al instituţiilor, constrîngerilor şi convenţiilor, al tuturor catalizatorilor mediocrităţii, se asociase magistral cu substanţa imaginativă din corpul ei. Astfel îşi crease propriul vaccin: măştile. Vaccinul funcţiona perfect, imbatabil, în orice situaţie. Era o combinaţie letală de umilinţă – preluată din vremea cînd era persiflată pentru numele ei - şi magie – furată din mediul glamour în care intrase. Cu ajutorul vaccinului, Antra cîştiga întotdeauna.


Mă număr şi eu printre victime. M-a cucerit de cum am cunoscut-o. Asta s-a întîmplat acum trei ani, pe cînd era încă studentă la teatru. M-a dominat fără probleme – nu degeaba stătuse printre oameni carismatici. A avut de la cine să înveţe. Mi s-a părut o persoană extrem de puternică, un pic snoabă, şi m-am temut, sincer, pentru viitorul ei. Pentru că începea să piardă controlul. Din cauza atîtor măşti, nu mai ştia cine e ea cu adevărat. Se chinuia să joace toate rolurile posibile şi pericolul consta în faptul că îi ieşea asta atît de bine, încît nu se mai putea opri. Era ceva mult mai anormal decît timiditatea ei iniţială. Avea o exuberanţă debordantă, o energie incredibilă, totul, cum spuneam, HI-FI. În scurtă vreme deveni monstruoasă. Măştile se suprapuneau foarte de rapid. În loc să-i atragă pe ceilalţi, îi îndepărta. Se transformase într-un personaj asemeni marginalilor şi asimetricilor care bîntuie oraşele mari, se împrietenea cu cerşetori, mutilaţi, cu toţi cei cu privirea fixă. Intrase în gaşca non-controlului. Se degrada cu o viteză uimitoare. Primul lucru pe care-l uită fu propriul nume – pentru că-i exagerase importanţa. Ajunse să se îmbrace de parcă ar fi fost şase persoane într-una singură. Echilibrul dintre umilinţă şi magie eşuase, prima componentă prevală şi Antra fu nevoită s-o înghită zilnic, în doze mici, atent şi generos administrate de cei din jur.

Dar avu noroc. Bîntuia deja de cîteva luni bune pe străzile Bucureştiului. Într-o zi, se privi întîmplător într-o vitrină. În spatele geamului se afla un obiect dreptunghiular, mare, închis la culoare. Şi Antra avu astfel imaginea ei completă: tabloul unei paiaţe fabuloase, în faţa unei boxe pe care scria mare High Fidelity.

Şi-a amintit imediat cum o cheamă. S-a dus acasă şi s-a îmbrăcat normal, aproape plat. Astăzi e o fiinţă de o simplitate reconfortantă, stenică, decentă, discretă. Cînd trebuie să-şi spună numele complet în medii mai oficiale, îl pronunţă cu naturaleţe: Antra Cornelia Roxana Drăgoi. Nimănui nu i se pare neobişnuit. Un singur lucru nu s-a schimbat. Viaţa ei se derulează în regim HI-FI, fără distorsuri, fără imperfecţiuni, fără carenţe.

Cu alte cuvinte, în normalitate.