Întrebările unei seri de duminică

Este prostia atît de haioasă? De ce rîd, atunci cînd Kelly Bundy îşi rosteşte replicile?

E banalitatea atît de agresiv plictisitoare?

De ce sînt uneori atît de surescitat, de fericit?

De ce sînt, alteori, aproape iremediabil, trist?

Ce poate fi mai amuzant decît un imbecil morocănos?

Cînd voi reuşi să mă cunosc pe deplin? Cîte lucruri pe care ceilalţi le văd la mine, nu le aflu?

De ce disimularea e preferabilă sincerităţii?

Filmul Surorile Abbott mi-a plăcut atît de mult, pentru că l-am privit atît de puţin?

Rugăciunile mele ajung la destinaţie?

Cine mă iubeşte? Cum, în ce fel, pînă unde ţine, pînă la ce coeficient de rupere? O fi bine să-i spunem sigma?

Cine m-a iubit? Sentimentul ăla s-a pălit aşa, pur şi simplu? Mimetism inspirat de frunzele de plop, în acest friguros noiembrie? Ce a jucat rol de noiembrie în iubirile mele?

Iubirile mele? N-a fost cumva doar una, restul fugi sau frici?

De unde-mi vin fricile? Cum să le opresc? Sau, măcar, cum să le ignor?

Mă iubeşte încă? Nu s-a pălit nimic?

Cine dintre voi nu simte că puterea de a iubi îi este fără de margini?

Ce-i cu liniştea asta?
Unde sînt gîndurile prietenilor mei, despre mine?

Ce aşteaptă? Ce vor de la mine?
Cine mă va suna primul? Cine-mi va trimite primul e-mail, prima scrisoare?

De ce privesc, pentru a treia oară, Almost Famous, în loc să scriu editorialul care mîine trebuie să apară? Aş fi mai punctual în ce priveşte predarea textului, dacă aş primi o mie de dolari pentru trei mii de cuvinte, precum puştiul din film?Aş fi mai inspirat, mai determinat, dacă aş fi atît de bine plătit? Este adolescenţa doar o strategie de marketing? Aş fi în stare să-mi mărturisesc păcatele, prietenilor mei, într-un avion care cade?

Dacă nu reuşesc să mă căiesc, sînt pierdut?

Poţi repara un dezechilibru, după comiterea lui?

Sînt ranchiunos? Sînt un om cu suflet rău, căruia mintea îi cere să fie bun- şi mă lupt cu chestia asta?

Ce-i leagă pe oamenii care privesc Surprize, surprize- de cei care sînt alergici la Andreea Marin?

Voi pune într-o poveste scena aceasta, pe care o privesc, pentru a nu ştiu cîta oară pe geam: cîinele rebegit, aşteptîndu-şi, în uşa cîrciumii, stăpînul beţiv intrat pentru cîteva ore?

Au simţit vreodată muzica pe care-o trezeşte vîntul în frunzele toamnei, - au simţit-o oare atît de intens încît, dincolo de ea, să răsară deodată o spaimă...care se preface încet, încet, în voluptate?

Funcţionează trucul pe care Iulia mi-l oferă, de fiecare dată cînd coala de hîrtie nu mă atrage, cînd inspiraţia îmi lipseşte: Scrie despre mine! Nu se poate să nu iasă frumos!?

E semn de bătrîneţe, această scădere a vigilenţei- sau e semn de ce?

Era cu putinţă ca un şir de victorii presărate pe mulţi ani şi în multe ţări să nu însemne de fapt decît o singură înfrîngere?

Cîte clipe minunate mă aşteaptă? Cîte boli? Cîte zilnice frecuşuri?

Să o sun pe Miruna?

Poate oare un sentiment să sufle ca o furtună şi totuşi să nu fie cîtuşi de puţin un simţămînt furtunos?

Are vreun rost mobilizarea, dacă simţi că vei pierde războiul?

De ce se prefac a fi pioşi, cînd, pe dinăuntru, sînt mîncaţi de răutate?

O poveste de adormit copiii poate să te trezească, să te ajute să te dezmeticeşti?

De ce mă necăjiţi?

Într-o zi atît de friguroasă, frumuseţea lumii vine din liniştea cu care Iulia îmbracă ghivecele cu flori în hîrtie creponată de culoare galbenă?
Poate cineva să demonstreze riguros şi impecabil- că nu?