Idiotul

Eu am ieșit ușor din mașină, dar el a rămas înțepenit acolo, strivit între scaunul șoferului și bord, n-a avut nicio șansă. M-am ridicat și m-am îndepărtat în fugă. Știam c-are să explodeze, întotdeauna explodează, așa se întâmplă mereu în filmele americane, cu mașinile căzute în prăpastie. Bubuie și ard cu flacără până la cer. Am sunat să le povestesc ce s-a întâmplat. Au spus să ies la drum și să m-așez pe parapet, c-au să trimită pe cineva să mă ia. Întotdeauna trimit ei pe cineva să te ia, nu fiindcă n-ai știi drumul înapoi, ci fiindcă nu știi unde trebuie să ajungi, la miazăzi, sau la miazănoapte.

Fusese o zi groaznică, mohorâtă ca un fund de tuci, urmând altor zile groaznice, mohorâte ca un fund de tuci. O ploaie mocănească întindea necontenit voaluri cenușii subțiri, răsfirându-le peste pădure sub rostogolirile neegale ale vântului. Norii se îndesau unul în altul, ca oile zgribulite la intrarea în saivan, împungându-se cu coarne ascuțite scânteietoare și desenând umbre dense peste văile strânse ca în capcana de vulpi, de crestele stâncoase. Așa afară, le fel și înăuntru. Ploaia pătrunsese prin toate crăpăturile zilei și secunda prinsese rost de mucegai. Gândurile ca norii, izbindu-se unul de altul și de pereții moi și dureroși. Mirosul fulgerelor prinse încă în teacă, vorbeau despre furtuna ce-avea să vie negreșit. Când am intrat pe serpentine, am presimțit că ceva rău are să se întâmple. Șoseaua era udă, iar mașina mergea repede, foarte repede. De jur împrejurul se topea ca într-un peisaj în acuarelă, scurgându-se în colțurile de jos peste marginea neuniformă a asfaltului. Parapetul de fier, despărțind șoseaua de hău, dansa ca o bacantă, unduindu-și brațele metalice lungi și subțiri și ciocănind cu ele în geamurile laterale ale vehiculului. Apoi dintr-o dată s-a întâmplat nenorocirea...

Am început să urc povârnișul. Anevoios. Pământul mustea de apă. Bucăți de rocă se rupeau la atingere, ca și cum muntele ar fi fost făcut din biscuiți. Pârâiașe subțiri și murdare coborau vijelios, sărind din piatră în piatră ca o capră de munte, într-un joc continuu de-a v-ați ascunselea cu degetele mâinii. Piciorul nu-și găsea locul, fiecare tentativă de a-l lăsa peste un petec solid lovindu-se de refuzul apei ce întindea covorașe transparente unul peste altul, unul lângă altul, pentru a le ridica o secundă mai târziu și a le muta mai jos și mai jos, către baza prăpastiei, ca într-o alergare pe cărți de joc.

Moartea lui nu era o tragedie. Era doar rânduirea lumii, o mișcare oarecare într-un scenariu pe care nu l-am scris și pe care nu-l controlăm. Nici viitorul nu mai prezenta interes, doar trecutul. Singurul important era trecutul, nu pentru ceea ce ar fi fost, ci pentru ceea ce-ar fi trebuit să vie după linia trasă în pământul îmbibat de apă. Urcând și icnind, am rememorat viața lui de la primele scâncete, până în clipa fatidică. Fusese un om bun. Dar trecuse prin viață ca un bou, așteptând mereu momentul potrivit pentru a trăi. Atât! Asta era important. Ar fi trebuit să-mi mai aduc aminte altceva?! Ar fi trebuit să jelesc?! Sus, pe buza prăpastiei, opriseră câteva mașini și pasagerii coborâseră curioși pentru a urmări spectacolul macabru. Doi, trei bărbați vorbeau la telefon, sunaseră probabil la serviciile de urgență. Nu mai era nicio urgență, urgentă e viața, moartea poate să aștepte oricât. Femeile își prinseseră tâmplele în palme și își balansau necontenit capul, ca o pendulă încercând să țină viu timpul ce trage să moară.

Am trecut printre oamenii strânși pe marginea șoselei complet neobservat. M-am așezat pe borna kilometrică pe care scria București 117 km, mi-am pus bărbia în palme și am așteptat. Nu foarte mult. Când am văzut Mercedesul roșu decapotabil, am știut că e pentru mine. Ploaia se oprise ca prin minune. La fel și vântul. Fata de la volan avea o rochiță subțire și scurtă, care abia îi acoperea pulpele. Era superbă, blondă și complet artificială. "Ăsta s-a dus de-a dreptul în hău, nu-i nicio urmă de frână. A fost un cretin." - mai aud în ultima secundă. "Nu știu ce să zic. Din păcate ploaia a măturat totul și nu ne putem da seama dacă sunt ceva urme." "Fugi domnule, că nu-i nicio urmă de frână, e evident, ce dracu." Îi fac semn fetei să stea o secundă, dar nu are răbdare. Îmi deschide portiera și-mi face din cap să urc. N-am încotro. Mă arunc în scaunul moale și comod. "Nu-i nicio urmă de frână?!" mă întreb îngrozit și încerc fără succes să găsesc măcar una pe șoseaua acoperită de apă și noroi. O secundă l-am scăpat din ochi. Atât, o secundă! Să nu fi apăsat frâna?! Ohhh.... Idiotul. Mă uit cu coada ochiului la fată. Nu are nimic natural. Acum știu cine a trimis-o, știu sigur...

Mașina scrâșnește brusc și dinții de cauciuc mușcă cu poftă din asfalt. Ocolește grupul de oameni și se depărtează în viteză. Nici la prima curbă nu încetinește, ba dimpotrivă, accelerează. Idiotul... Apoi rupe parapetul și se lansează în zbor peste prăpastie, dar în loc să coboare peste grohotiș, începe să urce abrupt. Fata îmi pune o mână pe genunchi și îmi zâmbește cu gura largă, scoțând în evidență dinții mari și albi, ca la Hollywood. Gata, știu precis cine e. Știu și încotro mergem. Idiotul...