22.04.2022
Notă: Strada Turbinei, face parte dintr-un cvartal de case care s-a numit la vremea construcției sale Parcelarea Cornescu, o felie îngustă și lungă, dar dulce, din ceea ce avea să devină peste ani vestitul cartier Floreasca și care era flancată de-o parte de nou răsărita Cale cu același nume și de cealaltă parte de un maidan cu nisip, ce avea să fie transformat mai târziu în Velodromul Dinamo. Despre Parcelarea Cornescu se vorbise mult prin protipendadă, căci deși locuințele fuseseră construite anume cu scopul de a îmbunătăți condițiile de locuire ale muncitorilor bucureșteni, în zona respectivă au fost proiectate de către arhitecții Mohor și Trăjănescu numai vile superbe, în stil neoromânesc, având încorporate foișoare, cerdace sau terase elegante.

Casa de la numărul patru, având parter și un etaj care era parțial înfășurat în iederă, îți lua ochii prin eleganța construcției, precum și prin frumusețea grădinii bine întreținute care o înconjura. Era a doua dinspre Comandor Eugen Botez, iar primul proprietar, din 1927, fusese un anume Tudor Nedeianu, înalt funcționar la Ministerul Industriei și Comerțului. Tudor Nedeianu era un afemeiat și un cartofor notoriu, dar, se pare, un profesionist apreciat, căci deși tânăr, a devenit în scurt timp un apropiat al ministrului Tancred Constantinescu. Gurile rele ale epocii spuneau însă că banii și faima pe care le căpătase nu se datorau câtuși de puțin talentelor profesionale, cât mai ales celor amoroase, lucru aparent cunoscut mai multor soții ale membrilor guvernului, cât și norocului la cărți, ajutat întotdeauna de mânecile lungi și bine asortate ale sacoului de mătase gri-bleu. Cu timpul, Tudor Nedeianu nu devine numai un apropiat al Ministrului Constantinescu, ci și al camarilei vicontelui Kintomo Mushakoji, fratele scriitorului Saneatsu Mushanokōji, cel care îi prezenta primului ministru Ion I.C. Brătianu, scrisorile de acreditare ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Japoniei la București. Astfel, tânărul și ambițiosul Tudor Nedeianu ajunge prieten la cataramă cu Toshio Kojima, cel care figura în state pe poziția de atașat comercial al Japoniei la București, dar care era discret urmărit de Securitate, pentru că în realitate prioritățile sale în Romania păreau să fie legate de culegerea de informații privind pregătirile de război ale statelor din Balcani. Tudor Nedeianu avea de altfel să îi facă intrarea lui Toshio Kojima atât în lumea bună a Bucureștilor, cât și în cea a budoarelor și lupanarelor, suspinând deopotrivă după simțiri răvășite, una din plictis sau răzbunare, cealaltă din spirit materialist sau de aventură. Blonda Lili Gheorghiadis, Angela Marioțeanu, Mimi Moft, dar și nume din lumea bună, care nu s-au dezvelit publicului, deși pe la colțuri erau susurate discret, trecuseră prin patul japonezului avid de carne albă și fragedă, acesta capitulând complet în fața nurilor voluptoasei Lili Gheorghiadis, cea care îi mânca toți banii câștigați pe meleaguri dâmbovițene, dar care figura în același timp și pe statul de plată al Securității. La schimb, Toshio îi facilitează lui Tudor câteva deplasări lungi în Japonia, imediat ce Legația României de acolo este readusă la viață după câțiva ani de îngheț. De altfel Tudor Nedeianu se implică activ în punerea pe picioare, alături de ambasadorul Ion Aurel Vasiliu, pana în 1929 și apoi alături de Gheorghe Stoicescu, a "Societății Japono-Române", dar și în organizarea în 1931 a primei expoziții economice românești în Japonia, la Muzeul Comerțului din Osaka, având aparent mai puțin motive profesionale, cat mai ales personale pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale în toate domeniile. Planurile sale sunt date peste cap în vara lui 1935, când află cu stupoare că blânda și docila doamnă Nedeianu are o relație de amor, care durează de câțiva ani, chiar cu Toshio Kojima. Nedeianu îi supraveghează discret o vreme pe cei doi și când se lămurește că zvonurile sunt adevărate, are un acces de furie și jură să se răzbune. Îi va surprinde pe nefericiții amorezi chiar în casa din Parcelarea Cornescu, pretextând că pleacă pentru câteva săptămâni cu treburi în Italia, în fapt rămânând la Grand Hotel în București și urmărindu-le atent toate mișcările, pentru a intra peste ei tocmai când flacăra ce-i cuprinsese ajunsese până-n tavanul dormitorului. Tudor Nedeianu îl ucide pe Toshio Kojima cu cincisprezece lovituri de cuțit, se spune, obligând-o pe naiva-i soție să-și sărute amantul sfârtecat, chiar înainte ca acesta să își dea ultima suflare.

Deși a făcut mare vâlvă în vreme, cazul a fost, se pare, mușamalizat de autorități, în special datorită cunoștințelor pe care Tudor Nedeianu le avea despre mai mulți membri ai guvernului, mai ales despre aplecările pofticioase ale șefului de cabinet al Ministrului de Interne înspre cocotele masculine. Tudor Nedeianu își pierde totuși slujba și face câțiva ani de închisoare pe motive scornite, ieșind în 1939, numai bine pentru a fi înrolat în armată și moare trei ani mai târziu în bătălia de la Cotul Donului, în timp ce doamna Nedeianu îi supraviețuiește într-un ospiciu de nebuni încă paisprezece ani.

Casa din Parcelarea Cornescu primește un nou proprietar în 1943, proprietar care o renovează și rade din temelii camera în care a avut loc crima, pentru a construi o alta mai luminoasă și lipsită de tenebre. Familia Paraschivescu nu locuiește în noua proprietate decât trei ani, după care dispare fără nicio urmă, proprietatea trecând în folosul statului. Deși majoritatea caselor din zonă sunt rechiziționate începând cu 1940, vila Nedeianu scapă totuși pentru o vreme și proprietar devine un alt înalt funcționar al statului, Costică Inculeț, care, găsind urme de sânge într-una din celelalte camere de la etaj, o dărâmă, pentru a o reconstrui. Dar după numai un an Costică Inculeț este găsit înjunghiat în propria casa, pare-se de un hoț niciodată descoperit, iar fratele său o vinde până la urmă pictorului Artur Mârzescu. Și acest nou proprietar dorește o renovare a casei care va fi însă ultima majoră, căci vila va fi în cele din urmă naționalizată în 1956, după ce Mârzescu moare într-un stupid accident domestic, prin ea trecând timp de treizeci și patru de ani zeci de familii, cele mai multe având o singură cameră la dispoziție și modificând-o după nevoi personale. Asta până în vara lui '71, când domnul Rădulescu o va cumpăra de la statul român.

***
Miu era un băiat mic și îndesat, cu părul tuns întotdeauna cazon și purtând ochelari cu rame subțiri și rotunde, pe care îi ridica din când în când cu un gest reflex, în sus pe nas, până îi lipea de sprâncene. Era îmbrăcat întotdeauna sobru dar perfect, nicidecum ca ceilalți copii zburdalnici de vârsta lui. Hainele lui erau nu neapărat noi, dar niciodată uzate, impecabil de curate și trase la linie. Avea un aer adesea plictisit, părând să spună cu zâmbetul ce-l purta mai mereu în colțul căzut al buzelor: "nu am timp să îmi pierd vremea cu voi, mărunților, deși îmi păreți simpatici și jucăuși". Nu știu de ce, dar de fiecare dată când îl priveam cu ochii mintii pe Miu cel ce avea să fie cândva peste ani, îl asemănam lui Ion Minulescu, așa cum era văzut el de ochii celor ce-l înconjurau "un produs al marilor orașe, un boem literar mai mult gras, purtând o pălărie fină cu streșini largi, care umbrea o față rubicondă, cu ochi iscoditori, deși miopi, în dosul unor ochelari cu rama groasă, un nas proporționat și o gură cu buze senzuale, care strângeau la-nchizătoarea lor o havană și având întotdeauna o cămașă deosebită".

Miu locuia nu departe de mine, pe strada Turbinei. Mă împrietenisem cu Miu pentru că, locuind în aceeași zonă și fiind unul într-a doua și celălalt într-a treia, veneam pe același drum de la școală, el pe o parte a acestuia, eu pe cealaltă. La un moment dat el a trecut pe partea mea și am continuat să mergem așa, unul lângă altul, fără să ne spunem nimic, până într-o zi, când Miu s-a apropiat de mine, mi-a arătat pumnul închis și mi-a vorbit.
- Eu sunt un negustor de diamante! Le aduc din Insulele Halamare, unde trăiesc cei mai fioroși războinici din lume, din mina Alabuma, care e adââânc coborâtă în miezul Pământului, atât de adânc încât toți oamenii care muncesc acolo trebuie să poarte aparate de respirat, pentru că altfel nu ar avea aer să respire. Și pe fundul minei cresc diamantinele, niște plante așa ca cercelușul pe care îl are tovarășa învățătoare pe catedră, doar că în loc de flori are diamante în vârful ramurilor. Oamenii nu le-ar putea culege dacă nu ar avea forfecuțe cu lame de caladastru, cea mai tare piatră din Univers, cu care pot fi tăiate și codițele de diamantine, căci altfel sunt atât de tari încât nu le-ar putea desprinde de la locul lor nici ferăstrăul, nici pickamerul și nici măcar dinamita. Apoi florile trebuie puse la uscat trei zile la rând sub Soare și sub Luna, fără pic de nor, ca să se usuce și să le cadă toate petalele și să rămână doar miezul de diamant. Vrei să îți vând câteva? - m-a mai întrebat Miu și a deschis pumnul în care avea un diamant mic cât o furnică și care nici măcar nu părea să strălucească prea tare.

Eu rămăsesem însă înțepenit în mijlocul drumului, fără să pot scoate un singur cuvânt. Simțeam cum un gol de aer s-a făcut ghem chiar în dreptul omușorului și a blocat orice voie de respirat, în timp ce alte gheme mai mici de aer, ca niște șomoioage de vată rostogolită, continuau să se adune din stomac și să se opintească în cel mare, înțepenit în omușor. Băiatul ăsta era o nebunie, o nebunie cu trup, cap, mâini și picioare, iar eu nu îmi imaginasem că există om pe Pământ care să știe atâtea, bineînțeles în afara de Tovarășa, și mai ales să aibă acces la asemenea grozăvii. Mi-am aplecat ochii să privesc mai atent minunea, dar Miu și-a strâns pumnul și l-a retras.
- Dacă vrei să privești diamantul de aproape, trebuie să plătești. Două sute de lei! - a spus el autoritar, fără să pară interesat neapărat de banii mei, ci mai degrabă ca să-și dovedească superioritatea.

Având în vedere că nu aveam niciun sfanț și nici măcar nu știam precis ce înseamnă două sute de lei, m-am prefăcut că nu mai sunt atât de interesat de mina sa de diamante.
- În schimb poți să vii pe la mine să ne jucăm împreună, dacă vrei - a adăugat el repede.

Cum eram un copil crescut "cu cheia de gât" și între doisprezece și patru și jumătate îmi frământam singur plastilina timpului, am acceptat pe dată și toată noaptea m-am muncit la gândul că în mina Alabuma din Insulele Halamare se poate ajunge cel mai probabil pe o scurtătură subterană, direct din pivnița casei lui Miu, pentru a ocoli drumul cel lung pe mare, ceea ce până la urmă mi se părea de la sine înțeles, atâta timp cât Miu putea ajunge în mină cât ai zice diamantină. Iar eu aveam să fiu acolo a doua zi la doișpe!

Și asta s-a adeverit întru totul, doar că ușa spre vestitele mine de diamante era încuiată, iar cheia era la tatăl lui Miu.
- Știi, tata spune că e mai sigur să ținem ușa încuiată. În felul acesta pirații de diamante nu pot descoperi insula.
- Există așa ceva? Eu credeam că toți pirații vor la grămadă, aur și inele și bijuterii și bogății... - am bâiguit eu confuz.
- O daaa... - mi-a răspuns Miu zâmbind larg - i-ai văzut și tu prin filme, au dinții numai din diamante și când zâmbesc gura le strălucește mai ceva ca Soarele. Ei vor să fure toate diamantele din lume, pentru a le vinde apoi oamenilor care vor să aibă zâmbete strălucitoare. Mai ales vedetele vor, iar pe tata vor să-l forțeze să le implanteze diamantele în gingii. Iar tata nu vrea să fie forțat de nimeni, de-asta ține ușa închisă!

Cu aceasta ocazie am aflat că tatăl lui Miu este medic stomatolog și un pic aș fi vrut să mă întorc acasă, căci urma să sune mama pentru apelul de verificare, dar Miu m-a tras de mânecă și m-a dus în camera lui, o cameră mare cu doar câteva obiecte de mobilier viu colorate și cu o mulțime de cutii cu jocuri frumos aliniate de-a lungul peretelui, iar în fața lor, înghesuite ca în parcarea unui stadion, o grămadă de mașinuțe de toate felurile și toate culorile.
- Vrei să jucăm ceva? - m-a întrebat Miu deși era limpede ca lumina zilei că nu este deloc interesat de subiect, ci mai degrabă vrea să facă paradă de avuția pe care o poseda.
- Aș cam vrea... - am bolborosit cu ochii pe cutiile cu jocuri, încercând să îmi imaginez ce se afla înăuntru, după desenele atrăgătoare din afară.
- Mai bine nu! Mai bine facem altceva. Jocurile nu sunt deloc distractive. Astea sunt pentru țânci!
- Bineee... am acceptat eu cu jumătate de gură și cu ochii scurgându-se înspre o mașină de curse galbenă, mare cât un pantof, în timp ce Miu nici nu m-a lăsat să mă dezmeticesc.
- Hai mai bine să ne facem hulubi.
- Să ne facem hulubi?

Văzând că nu pricep nimic din extraordinara-i propunere, Miu m-a tras de mânecă spre o încăpere ce părea să aibă rol de depozit și a ridicat un deget făcându-mă atent să ascult. Erau niște zgomote subțiri, multe și repezite, ca și cum cineva ar fi turnat cu încetinitorul orez într-o tigaie. Nu se opreau nicio clipă, ba dimpotrivă, veneau în valuri, așa cum marea își aruncă volanele de apă peste nisip.
- Hulubi! Se plimbă pe acoperișul de tablă - mi-a explicat Miu, pentru a-mi reteza de la rădăcină încurcătura care-mi creștea în cap ca vrejul de fasole al lui Jack.

Apoi mi-a făcut semn să îl urmez, a deschis ușa spre o altă cameră care era o intrare spre pod, am urcat o scară îngustă de lemn și am ajuns, în fine, într-un pod mic și cu o formă complet nedefinită. Acoperișul fusese pesemne reconstruit de câteva ori, căci nu avea nicio bucată care să-și vadă liniștită de treaba ei de acoperiș cumsecade, ci se întrerupea degrabă taman când credeai că se va întinde ca o mare, făcând loc alteia cu o altă pantă și altă formă fistichie, care la rândul ei se întrerupea pe diagonală, când ți-era lumea mai dragă, pentru a face loc unei alteia la fel. Miu nu m-a lăsat să privesc pe îndelete încurcătura de pante și forme, ci a mai urcat câteva trepte mici de lemn până în dreptul unui chepeng îngust, pe care intrau razele de lumină ce se împrăștiau apoi prin încăpere.
- Ieșim pe aici. Ai face mai bine să îți scoți pantofii și ciorapii, ca să nu îți alunece picioarele și să te trezești în grădină - a râs el, apoi a desfăcut cârligul, a deschis fereastra și a dispărut prin gaura căscată.

L-am urmat. Acoperișul era și pe afară, așa cum era și pe dinăuntru, o învălmășeala de bucăți de diverse forme și mărimi, așezate aparent alandala, doar una, cea de deasupra camerei-depozit părând să șadă cuminte, la locul ei. Era ca o pajiște în mijlocul pădurii, fiind acoperită cu tablă argintie, în timp ce tot restul era acoperit cu țiglă roșie, având o pantă abia perceptibilă și coborând printre celelalte culmi semețe, ca un podiș între munți. Probabil că din această cauză era și plină de hulubi, unii cu haine bleu-cenușiu cu guler negru, alții îmbrăcați complet în alb.
- Haide - mi-a spus Miu și a coborât între ei, alunecând încet pe țigla călduță.
- Heeei, dar sunt milioane aici, unde o să stăm? - l-am întrebat, dar imediat ce am început să pășim peste pajiștea de tablă hulubii au fugit care încotro. M-am speriat.
- Nu-ți face griji, se întorc, au cuiburi pe aici pe sub îmbinările acoperișului. Ai să vezi că se vor întoarce.

Eram tare curios să văd cum are de gând Miu să devină hulub, așa că am rămas un pic în urma lui și l-am așteptat să-și ducă planul până la capăt. Ceea ce s-a si întâmplat și tare m-a minunat. Miu s-a așezat în fund, în mijlocul pajiștii și s-a întins apoi peste ea cu mâinile sub ceafă, cu familiaritatea copilului ieșind cu pielea tremurândă din mare ce se întinde cuminte la soare. Unul câte unul, hulubii s-au întors și s-au așezat înapoi, tropăind cu tălpile ascuțite peste tabla argintie, ca și cum boabe de orez ar fi căzut mărunt într-o tigaie de tablă.
- Haide, vino, nu-ți fie teamă. Nu te mănâncă, poate o să facă niște găinaț peste cămașa ta, dar nu-i nimic, se spală - a râs Miu și trupul său s-a acoperit aproape complet de hulubi. Era clar, acolo era tărâmul lor și odată acceptat, deveneai unul de-al lor. Ceea ce s-a întâmplat pe dată și cu mine.

Ne-am petrecut multe după amiezi pe acoperișul casei lui Miu. Urcam la etaj, deschideam ușa spre pod, urcam pe scara de lemn, apoi deschideam mica ferestruică și coboram până pe pajiștea de metal. Aici ne întindeam cu fața în sus și ne lăsam călcați în picioare de zecile de porumbei ce-și făcuseră culcușul prin încheieturile acoperișului. Uneori ne ridicam în fund și ne depărtam brațele, iar porumbeii se înghesuiau să ni se așeze pe ele și pe cap.
- Parcă ești o antenă de bulgari - râdea Miu privindu-mă cum stau neclintit, de teamă să nu-mi cadă hulubii de pe umeri, ca galoanele de pe cei de general.
- Nu mă face să râd, fiindcă au să se sperie și au să fugă - îi răspundeam eu în timp ce încercam să mă țin sobru și să trag în același timp cu ochiul la hulubii din capul lui ce păreau lipiți cu prenadez.

Alteori Miu se ridica și se ducea până la marginea streșinii ca să privească în jos. Nu îi era deloc frică, probabil că Miu muncise mult ca să devină sută la sută hulub, dacă nu și în trup, atunci doar în suflet, în timp ce eu trebuia să mai stau încă multe ceasuri cu burta la soare pe acoperișul de tablă pentru a deveni unul complet, căci pe mine mă lua amețeala doar privindu-l cum se bălăbăne acolo, pe marginea lui, apăi să mă ridic în picioare alături de el.

Când a venit toamna nu ne-a mai plăcut să fim păsări. Începuse să plouă și acoperișul devenea umed și alunecos, pentru noi care nu devenisem încă hulubi ca cei care tropăiau deasupra camerei-depozit.
- De mâine o să ne jucăm de-a cowboy-i și indienii. Tu să-ți aduci indienii! - m-a avertizat Miu într-o joi, complet surprinzător. Dar așa era el. Ai?
- Am! - m-am bâlbâit eu, neștiind cu siguranță cum va dori să ne jucam de-a cowboy-i și indienii, dar Miu a adăugat imediat.
- Eu o să fiu Old Shatterhand, iar tu Winnetou! Iar ca gloanțe o să folosim boabe de mazăre sau de fasole. Gloanțele o să le aduc eu.

Așa că vineri m-am înființat la ușa lui Miu cu punga cu indieni într-o mână și cu ghiozdanul în cealaltă. Ne-am dus la el în cameră și i-am întins pe covor. La o primă vedere forțele păreau a fi complet disproporționate, căci în timp ce armata mea numără vreo cinșpe, douăzeci de războinici cam jerpeliți, a lui avea spre cincizeci de suflete, toți unul și unul, dintre care aproape jumătate călare, ceea ce constituia un avantaj semnificativ.
- Hai, nu te speria, căci te las pe tine să te ascunzi în munți, în timp ce ai mei o să treacă prin vale în drum spre fortul din Cinta Pahate. O să ai avantajul surprizei și al terenului - mi-a explicat Miu foarte concentrat, începând să întindă cutiile de carton pe covor pentru a configura munții, în timp ce deasupra a așezat mașinuțele în cele mai ciudate poziții, unele răsturnate cu susul în jos, altele pe o parte, altele mai mici puse pur și simplu grămadă unele peste altele.
- Eu o să fiu Old Shatterhand, dar tu nu ai să știi care dintre ei sunt, căci n-ai să auzi ce vorbesc ai mei, de acolo din munți.

La început nu am înțeles sensul celei din urmă remarci, pe care aveam să-l pătrund abia mai târziu, când decimând aproape în întregime trupele federale, căzute sub răpăiala boabelor de mazăre, Miu mi-a râs în nas și mi-a spus plin de emfază.
- Degeaba, pe Old Shatterhand tot n-ai reușit să-l ucizi!

Și avea dreptate, căci putea fi oricare dintre soldații de plastic, căzuți la pământ sau rămași în picioare. Cu această ocazie, Miu a mai instituit o nouă regulă. Având în vedere că boabele de mazăre aveau o precizie destul de bună, Miu a hotărât că indienii nu au voie să slobozească decât săgeți, așa că începând de a doua zi, trupei lui Winnetou i-au fost confiscate boabele de mazăre, repartizându-i-se în schimb scobitori.
- Ei, asta e altceva, acum e echilibrat. Păi cum să tragă indienii cu gloanțe, când ei sunt dotați doar cu arcuri, asta n-ar fi conform realității! - a comentat Miu văzând cum scobitorile subțiri și ușoare nu mai pot dărâma cowboy-i grei din plastic.

Lui Miu îi plăcea să epateze și să îmi arate cât de multe are și știe, că îmi este superior. Uneori se enerva însă brusc, începea să se înroșească și să tușească până la sufocare. Abia mai putea să respire și dădea din mâini, ca și cum ar fi căutat împrejur o felie de aer pe care să și-o îndese pe gât. Începea să gâjâie când vorbea, ca și cum cuvintele s-ar fi frecat de pereții gâtlejului, ca oamenii după ce se aprind luminile în sala de spectacol și se înghesuie cu toții prin uși spre ieșire. Atunci, fără să se sperie sau să intre în panică, Miu dispărea pentru câteva minute, întorcându-se apoi vesel și bine dispus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu îl suspectam că se duce să ia o pastilă, dar el râdea și îmi răspundea de fiecare dată când îl întrebam, că se duce să vorbească cu Marele Înțelept.
- De data asta nu mai mergem la fortul din Cinta Pahate, căci au secat puțurile acolo, vom merge prin canionul Walamuchah până la râul Rotawa, pentru că acolo cresc bobițe de aur între pietrele mici și rotunde, așa cum cresc peștii înapoia celor mai mari. Am să-mi pun oamenii să le găsească și să le păzească până au să crească mari cât oul de găină, apoi am să le culeg și am să le topesc pe toate...
- Și ce ai să faci cu aurul topit?!
- Nu știu, nu m-am gândit, poate că am să îl vând dentiștilor, ca să facă dinți de aur soldaților. Ce mai rânjete o să aibă - a râs Miu și s-a pornit să-mi bubuie indienii cu gloanțele verzi.

Ideea mi s-a părut lugubră, dar originea ei mi s-a devoalat degrabă.

Marele Înțelept avea să apară din ce în ce mai des în discuțiile dintre noi, ca și cum s-ar fi hrănit și ar fi crescut din vorbele noastre. Aveam să înțeleg că, de fapt, el nu era chiar un pustnic ce filozofează închis în chilia sa de la capătul lumii, cum aș fi crezut inițial, ci este un războinic călit în bătălii și în viață, care îi vorbește despre bine și rău, despre încredere, despre răbdare, despre acceptare. Și nu doar atât. Marele Înțelept avea în spatele său o armată de războinici asemeni lui, trecuți prin lupte și căliți în războaie. În caz că lucrurile nu s-ar fi putut rezolva prin intermediul vorbelor și al gândurilor, Marele Înțelept putea trimite oricând armata sa de sute de războinici, care ar fi luptat cu toții până la moarte, cu îndârjire și cruzime, pentru ca Miu să își rezolve problemele cu lumea.
- Marele Înțelept mi-a spus că trebuie să mai port ochelarii încă vreo doi, trei ani - a spus Miu zâmbind într-o zi - dar m-a asigurat că dacă Mihai mai face mișto de mine nu trebuie să îi fac decât un semn pentru a trece totul prin foc și sabie împreună cu vitejii săi.

Au fost multe lupte între indieni și cowboy, unele câștigate de aprigii apărători ai pământurilor străbune, dar cele mai multe câștigate de invadatorii dornici de bogații și de faimă. Și poate ele ar mai fi continuat în multe alte zile, dacă într-una din ele nu s-ar fi întâmplat un eveniment cu totul neașteptat.

Era într-o marți, când Old Shatterhand a aflat cu indignare că indienii sioux au răpit-o pe Mary, fiica generalului Robinson, și cereau pentru eliberarea sa șapte căruțe cu butoaie pline cu praf de pușcă, ceea ce lui Old Shatterhand i se părea inacceptabil, mai ales că praful de pușcă avea să fie folosit chiar împotriva lui. Tocmai de aceea, pentru a apăra viața și onoarea copilei, el a strâns cea mai mare armată din istoria bătăliilor dintre indieni și cowboy și a purces spre Muntele cu Cactuși, acolo unde își făcuseră tabără oamenii lui Lună Albastră. Doar că, până acolo, trupele trebuiau să treacă prin Canionul Wabanatuta, unde își făceau veacul ai lui Winnetou. Ar fi trebuit să fie o treabă ușoară, un marș fără probleme înspre Muntele cu Cactuși, dar ceea ce nu știa Old Shatterhand era ca indienii conduși de Winnetou își lăsaseră deoparte săgețile de lemn fabricate în București și primiseră în schimb unele mai solide, recuperate de șeful lor, cu mare băgare de seamă, ca nu fie observat de dușman, din solnițele unei terase din Bușteni. Tocmai de aceea Old Shatterhand a fost complet luat pe nepregătite de atacul fulger dezlănțuit de Winnetou și oamenii săi, care lansau cu mare precizie noul tip de săgeată, pierzându-și el însuși viața până la urmă, alături de ceilalți, într-un atac devastator ce amintea de izbânda lui Ștefan de la Podul Înalt.
- Astea nu-s scobitorile de la mine! Alea de la mine erau mai albe - s-a încruntat Miu luând între degete și cercetând cu de-amănuntul una dintre săgețile abandonate pe câmpul de luptă.
- Așa e, astea sunt de la Bușteni - i-am răspuns eu mândru.

Miu s-a înroșit și a început să pufăie ca un taur.
- Nu ai dreptul să faci așa ceva! Nu ai dreptul să vii în casa mea cu săgeți de la Bușteni. Așa puteam să aduc și eu pietre în loc de boabe de mazăre și îți dărâmam tot muntele, nu numai ostașii.
- Scobitorile de la tine erau prea ușoare și am pierdut aproape toate războaiele din cauza asta - l-am înfruntat eu, convins fiind că dreptatea se afla de partea mea.

Capul lui Miu se înroșise cu totul și arăta ca o lalea, în timp ce respirația i se îngreuna din ce în ce, iar mâinile se balansau ca niște aripi largi de albatros, căutând să găsească un sprijin.
- Nu ai voie! Eu stabilesc regulile aici. E casa mea, munții mei, muniția mea, nu ai dreptul să aduci ce săgeți vrei tu - a replicat el înverșunat, eliberând cu greu cuvintele printre sincopele de respirație.
- Nu ai decât să te duci la Marele Înțelept să îl întrebi! - i-am replicat fără să mă las mai prejos.

În mod paradoxal asta l-a enervat mult mai mult decât schimbarea săgeților în sine și Miu a țipat dintr-o dată, de mi-a fost teamă că s-a auzit în tot cartierul.
- Ba nu am să mă duc la niciun Mare Înțelept, am să îl chem pe el aici!

Apoi Miu a tras puternic aer în piept și a început să strige ca în transă, într-o limbă care mi-era complet necunoscută.
- Umunyabwenge ukomeye ngwino ndakwinginze unyunganire...

Și în secunda următoare, spre cumplita mea uimire și spaimă, pe ușa camerei lui Miu a intrat un războinic uriaș. Era mai înalt decât ușa și aproape la fel de lat ca ea, astfel încât a fost nevoit să se încline când a intrat și era acoperit din cap până în picioare de-o armură făcută din bucăți de metal, așezate ca țiglele pe casă. În mână ținea o sabie mai mare decât mine, pe care a ațintit-o spre tavan, în timp ce a bubuit ca un tunet.
- Hano ni abatware!

Miu și-a pus mâinile în sân și a zâmbit satisfăcut înspre mine, ca și cum ar fi vrut să spună "ei, ai crezut că glumesc, uite că nu glumesc niciun pic".

L-am privit înfricoșat pe războinicul cu figură de samurai, în timp ce mă ghemuiam într-un colț al încăperii. Bărbatul avea pe cap o cască de metal, asemănătoare cu cea a lui Darth Vader, doar că a sa era argintie, nu neagră și nu îi acoperea fața deloc, iar în mijloc, deasupra, avea două coarne masive tot din metal, de data aceasta galben. Mai jos, trupul soldatului era acoperit cu o vestă din bucăți de metal cam cât o palmă de mari, cusute una de alta cu inele albastre, ca niște solzi. O altă armură ca o fustă construită la fel, îl acoperea de jur împrejur în dreptul coapselor, cu două șorțuri mai lungi atârnând peste pulpe, în timp ce pe picioare avea protecții ca niște polonice în dreptul genunchilor și jambiere ca ale sportivilor, doar că ale sale erau din același metal strălucitor. Peste umerii și peste brațe până la cot, armura era construită din bucăți mari, ascuțite și având colțuri înadins subțiate, concepute anume să sperie dușmanul și chiar să îl sfârtece dacă acesta ar fi îndrăznit să se apropie. Ostașul era cu totul și cu totul înspăimântător.
- Hamagara abandi! - a mai poruncit Miu răstit.
- Hano ni abatware! - i-a răspuns din nou Marele Înțelept, apoi în cameră au început să se scurgă unul câte unul soldați asemeni lui. Singura deosebire era că niciunul dintre ei nu mai avea coarnele aurii.
- Hei, hei, te cred, zău că te cred, toate sunt exact așa cum mi-ai povestit. Spune-le să se întoarcă, te rog - l-am rugat înfricoșat.
- Nu mai pot, odată ce războiul s-a pus in mișcare, el nu mai poate fi stăvilit - a răspuns Miu senin, apoi a început să râdă în hohote, ca un nebun. Îi trecuse și tusea și nici roșu nu mai era. Furia sa se eliberase complet.

Camera se umpluse deja de ostași și aceștia începuseră să se înghesuie unul în altul, ca și cum ar fi vrut cu tot dinadinsul să cuprindă tot spațiul. A fost rândul meu să îl trag de mânecă pe Miu și să țâșnim printre picioarele înalte ale soldaților fioroși. Asta nu ne-a fost de niciun folos, căci numărul lor creștea tot mai mult, fără să pară că se va opri vreodată. Umpluseră camerele, holurile, scara și începuseră să se adune in curte. Păreau să fie foarte nervoși și căutau cu ochii în toate părțile, bănuiam eu, pentru găsirea și sfârtecarea dușmanului. Eram cumplit de speriat. M-am așezat pe vine strâns ghem și am început sa bolborosesc cuvintele auzite de la buna.
- Oh Doamne, apără și păzește! Ai grijă de mine, de părinții mei, de fratele meu și de Levănțica. Nici nu știu cum mi-a venit în gând numele fetei. Levănțica era o verișoară de-a doua, mai mare cu doi ani decât mine, cu care mă întâlneam uneori când mergeam la țară și de care eram îndrăgostit în secret. Numele ei era de fapt Mioara, dar eu o chemam așa pentru că mirosea tot timpul a levănțică. Nu știam de ce, dar îmi imaginam că noaptea își așterne cearceaful și perna într-o tufă de levănțică, precum albina între petalele florii.

Mi-era grozav de teamă și de acum teama mea trecuse granițele porții lui Miu și se întindea peste întreg cartierul. Deja îi vedeam cu ochii minții pe ostașii Marelui Înțelept cum rup gardurile și cum rândurile lor se revarsă tot mai departe, cuprinzând casă cu casă, stradă cu stradă, apoi orașul întreg.

Nici nu am apucat să îmi spun până la capăt rugăciunea, că am auzit în poartă un răget ca de leu. Când m-am uitat, să nu îmi vină să cred ochilor. Era chiar Levănțica, subțire, firavă, într-o rochiță albă cu volane roșii, peste care îmbrăcase o cămașă de zale, ce-și termina curgerea metalică într-o sabie pe măsura-i, semănând atât de bine cu Ioana d'Arc.
- Hei, bestiiilor, înapoi în cușca voastră! - a țipat ea și a scos din teaca lungă asemeni unei tije de nufăr, o sabie mică și mov ca un mănunchi de levănțică, pe care a început să o zvârle în dreapta și în stânga, peste trupurile ostașilor. Și imediat ce sabia îi atingea, miresmele de levănțică se îmbibau în trupurile ostașilor, iar aceștia se topeau unul câte unul, astfel încât în scurt timp Marele Înțelept însuși dispăru în neant, în urma soldaților săi.

***
Pe Miu nu l-am mai întâlnit. Nu a mai venit la școală după întâmplarea aceea nemaipomenită, iar când am fost să îl caut în clasă, colegii mi-au spus că are scutire medicală. Nici acasă nu l-am mai găsit. La început nu mi-a răspuns nimeni, ca și cum casa bântuită de duhuri ar fi fost iar părăsită, apoi un vecin a ieșit în poartă și s-a răstit la mine să nu mai țip, că familia Rădulescu s-a mutat, nu știe unde. Casa din Parcelarea Cornescu este însă și astăzi tot acolo. Acum s-a mutat o familie tânără, fără copii. Au făcut mici modificări la casă, inclusiv schimbări la dormitoarele de sus și la acoperiș...

0 comentarii

Publicitate

Sus