În geanta cu care merg la serviciu am găsit într-o zi un pampers curat şi nişte şervetele umede. În altă dimineaţă, am scos şi am pus pe birou (absolut fără să îmi dau seama ) un biberon de apă cu capac verde. În prezent am un elefant de pluş. Eram cu Irina într-o librărie şi l-a văzut acolo, lângă casă, într-un bol mare de plastic, printre multe alte dihănii. Făcut cu cap, elefănţelul ăsta încape în palmă dar e dotat cu nişte ochi mari şi albaştri, care-i dau o expresie lăcrimoasă, special ca să te facă să îl vrei pe el dintre toate celelalte. Evident Irina l-a vrut, şi pentru că sunt un om cumpătat şi capabil să-şi stăpânească emoţiile, l-am achitat fără să clipesc, deşi preţul pentru cei 20 de cm de pluş era absolut indecent. Dar, prinţesa îl alesese şi-i jucau luminiţe în ochi aşa că la dracu cu banii, bugetele, calculele, e doar o jucărie, mi-am zis, şi am semnat transferul de pe card în contul librăriei.
Fiind la o nestatornică vârstă, când ochii văd şi mânuţa deja poate să apuce singurică, Irina a ţinut elefănţelul în mână exact 45 de secunde după ce l-am achitat şi apoi l-a trântit pe jos cu o nonşalanţă dezarmantă, care m-a făcut să jur (iar) că n-am să mai cedez la mofturi de pluş. Evident, sunt o victimă de bunăvoie. Am vrut zilele trecute să dau elefănţelul ăla altui bebe în dar. L-am pus şi l-am scos din punguţa de cadou de vreo 4-5 ori şi până la urmă l-am strecurat în geantă, unde a rămas până în ziua de azi. Nu mă pot despărţi de el, cum nu mă pot despărţi de pozele neclare ale Irinei sau de scutecele de finet roz cumpărate de Gabica acum un an. Un an deja...
Ce mai am prin buzunare: tot soiul de obiecte pe care le apuc din mers şi le îndes pe furiş ca să le scot din calea Irinei, să nu le roadă, să nu se rănească, să nu o doară. O foarfecă de unghii lăsată neglijent pe birou, nu spun de cine... Pixuri pe care ea vrea să le roadă şi eu nu vreau să i le las, ca să nu şi le înfigă în ochi. Piese cu muchii ascuţite, dintr-un puzzle de lemn (ce-o fi fost în mintea mea când l-am cumpărat). Baloane. Ambalaje de praline (foşnesc şi lucesc dar sunt periculoase). Tot soiul de punguţe. Brichete (nu, nu eu fumez...). Capace de sticle de plastic (eram la Nana, în camera lui Shiri şi infanta băgase un capac d-ăsta în gură şi-şi rotunjise toată guriţa, era caraghioasă dar şi pe punctul de a se sufoca). Ghemotoace din blana lui Mitz pe care nu l-am tuns până acum de milă că a fost frig, dar îi suflă recrutarea în ceafă. Scobitori. Folii goale de medicamente. Agrafe de birou. Cârlige.
Unde încap astea toate în buzunarele mele? Am multe buzunare. Şi dacă nu mai au loc, inventez eu altele.
După căutări îndelungi şi un casting absolut dureros pentru mine, am reuşit, în sfârşit, să găsesc o bonă pentru Irina. L. E de obicei veselă şi zâmbitoare. Când tati doarme şi L. e cu Irina, nici nu se simte că în casa e un bebeluş. Când trece ora de linişte, casa se umple de chiotele şi trilurile Irinei, canarul nostru auriu, care mai nou cântă de-a binelea, face vocalize, nu degeaba şi-a schimonosit mumă-sa gura să-i cânte fetei game, doar, doar o învăţa şi ea să zică şi altceva decât mmmmm.
Tatatatata se aude toată ziua guriţa Irinei.
- Dar mai zi, maică şi altceva. Zi mama. Ma-ma.
- Tatatata.
După ce m-am liniştit cu bona, că e drăguţă şi Irina o place, alţi fluturi au început să-mi roadă conştiinţa. Deci... L. vine la ora 8 fără 10.... Irina e trează până pe la ora 9.30 - 10.00, apoi doarme până pe la 11.30-12.00. Când se trezeşte, dacă e frumos L. o scoate pe afară. La 13.30 îi dă să mănânce şi apoi o culcă. Total: În fiecare zi vreme de 4 ore Irina se joacă, mănâncă, aleargă, cântă şi se hlizeşte cu L. Cu mine stă, practic, de la 16.30 la 19.30 deci, 3 ore Şi-acum, dilema: Pornind de la premisa că totul merge bine si L. va rămâne cu noi până când Iri merge la grădi... Dacă o să creadă că L. e de fapt mama ei? Dacă o să o iubească pe L. mai mult decât pe mine?
Sunt obosită, îmi vine câteodată să mă întind în pat şi să adorm aşa, în hainele de stradă sau să nu mă mai ridic. Mi se întâmplă mai ales dimineaţa să o aud pe Irina plângând, să visez că mă dau jos din pat şi merg şi o iau în braţe şi de fapt eu să dorm în continuare şi abia după câteva minute să realizez că de fapt nu m-am dat jos din pat. Mă trezesc atunci repede – repede şi dau fuga la copilă în cameră, să o iau în braţe, să o alin. Dar am capul tulbure, lumea se învârte cam repede şi rămân cu gustul oboselii. Aş vrea să pot spune că de fiecare dată drăgălăşenia Irinei mă umple de energie, îmi dă aripi. Dar nu e aşa. Săptămâna trecută mi-am luat o zi liberă special pentru asta: să dorm. Evident exact în dimineaţa cu pricina telefonul mi-a sunat în disperare. Trebuie neapărat să îmi impun să mă culc mai devreme seara, uneori pe la ora 21 am senzaţia că e deja foarte târziu dar parcă tot timpul se mai găseşte ceva de făcut, de citit, de scris, de văzut. Citesc acum o carte destul de proastă, dar mă încăpăţânez să o termin pentru că de când s-a născut Irina am citit mai mult cărţi şi manuale despre cum se cresc copiii şi mai nimic pentru propria mea plăcere.
Am fost invitată recent la o lansare de carte, în afara Bucureştiului, RIM m-a invitat să-l însoţesc, nu pot i-am spus, ştii, eu sunt cu marsupiul după mine... Pe vremea mea, zice RIM, cu plod de-un an, nevasta pleca în delegaţii, că nu avea încotro. Da, dar vezi, la mine marsupiul e în două sensuri... Probabil că Irina ar fi absolut ok fără mine, eu însă nu aş fi. Aşa că nu m-am dus la lansarea de carte, nici la „Cosi fan tutte” deşi văd zilnic afişul şi tare mi-ar plăcea... Nu pot să mă desprind, aştept în fiecare zi încă un mic miracol înfăptuit de Irina, mă simt uşor vinovată că plec de-acasă, dar ce să fac şi dacă aş sta doar acasă probabil că ar fi mai mică disponibilitatea mea de a mă târî în patru labe şi de a-i da să mănânce şi ursuleţului şi răţuştei şi păpuşii la fiecare înghiţitură de-a Irinei... Irina mea, care deja dă drumul la televizorul din sufragerie de una singură şi care seara mănâncă soldăţei pâinică neagră cu unt, mozolind, cu generozitate, boticul tuturor jucăriilor aflate prin preajmă. Irina, cea pe care o las cuminte în camera ei şi o găsesc ba în dormitor, ba în baie, cea care intră peste mine în bucătărie şi mi se atârnă de turul pantalonilor, Irina care merge de mânuţă pe stradă, ca o domnişoară mare, de la un colţ la altul al blocului, Irina care ar vrea să îi pună degetul pe nas lui Mitz, Irina care vine cu câte o şosetă la mine şi îmi întinde lăbuţa să i-o pun la loc, Irina care aruncă pe jos linguriţele şi cănuţele când ceva nu-i convine, Irina care bate cu pălmuţa în masă, Irina care nu prea mai zice mama dar care zilele trecute m-a mângâiat pe obraz şi apoi s-a întors cu spatele şi mi-a făcut semn să o urmez.
Marsupiul ăsta psihologic e cu dublu sens. Atârnă mai greu în sufletul meu decât în conştiinţa ei.
- Bucură-te de zilele când încă au nevoie de tine, mi-a spus RIM.
Miercuri dimineaţă în timp ce-i dădeam biberonul de la ora 7.30 Valu a zis:
- Tu nu vezi că o deranjezi? Ce te tot mişti? N-o ţii cum trebuie, o doare gâtul. Nu stă bine.
A doua zi i-am pus-o în braţe şi iar m-am ascuns în bucătărie, să nu-i deranjez, să mănânce liniştită. În balansoarul meu de alăptat, fostul Don Juan stătea nemişcat, înţepenise într-o poziţie incomodă pentru el dar numai bună pentru ea şi abia îndrăznea să respire. Fetiţa noastră ţocăia biberonul, fără să ştie că şi pentru acest banal act, doi adulţi cu mintea puţin dusă, au strâns din dinţi vreme de 15 minute, fiecare din motivele lui.
- Obişnuieşte-te cu gândul, mi-a spus Ralu, când am sunat-o să bocesc niţel. Copiii cresc, au propriul lor drum. Ştiu că ţi-e greu, dar nu ai ce să-i faci.
Pentru mine Irina e mică. Mică, mică. Şi e a mea chiar dacă zice mai mult tatatata decât mamamama. Mă bucur de zilele astea când încă are nevoie de mine şi mă sperie puţin momentul în care se va desprinde definitiv de marsupiul psihologic. Dar am să mă obişnuiesc cu gândul, Ralu. Deşi nu îmi convine. Dacă tu ai putut, am să pot şi eu. Copiii noştri nu sunt ai noştri...