O poveste cu trei gratii

O iubim. Pe cuvânt că da! Dar de ceva vreme plânge mult şi mârâie încontinuu şi nu stă locului şi bate cu lingura în masă. Aruncă jucăriile pe jos şi dă cu biberonul de pământ, aşa... cu furie demnă de dramele de cinema. Mai mult, după ce aruncă pe jos cănuţele, linguriţele, biberonul, se uită să vadă unde au aterizat şi ridică mânuţele a mirare: unde-s? De ce nu mi le dă nimeni? De ce nu mai am ce arunca pe jos? Se trezeşte la cinci dimineaţa (cinci dimineaţa!), asta după ce noaptea mai simte nevoia să ne vadă de cel puţin două ori. Parcă ar vrea să verifice: sunteţi acolo, da? Şi dacă eu strig voi veniţi repede, da? E şi mami, da? Unde e mami? Mami! Maaaaaaaamaaaaaaaaaaaaaaa!

Păi cum să rezişti la asemenea rele tratamente? Am făcut consiliu de familie, am hotărât să nu-i mai dăm nas. Dar cu cine să te înţelegi? Marţi spre miercuri, pe la 4, urlete înfiorătoare se auzeau din camera infantei. A trebuit să mă duc, mai avem şi vecini. Am schimbat-o, ea a gângurit, a zâmbit, i-am dat apă, i-am arătat pe geam că afară e noapte, am pus-o înapoi în pat şi s-a dezlănţuit Infernul... am zis: până aici, n-ai decât să urli, şi am închis uşa pe dinafară.

Am rămas pe hol cu urechea lipită de uşa ei şi bine am făcut, că după încă vreo trei minute de urlete am auzit o bufnitură seacă: POC! O secundă de linişte şi apoi din nou ţipete şi mai grozave. Am crezut că mor. Am deschis uşa, Irina mea, în sac de dormit, zăcea pe podea cu nasul în covor. Cum Dumnezeu a ajuns pe covor, cum a încălecat grilajul, s-o fi lovit la cap, de ce nu am pus perne lângă pat, de ce nu am stat lângă ea, ce mă fac acum, unde se fac tomografii... dinţii i-o mai avea pe toţi, dacă şi-a rupt vreo mână... Trezeşte-te, Valule, că nu pot calma copilul! şi eu ce ai vrea să fac a zis şi s-a întors pe partea cealaltă în vreme ce eu plimbam copila înlăcrimată prin casă.
“Taci, mămico, ştiu că te doare, ştie mama, hai şşşş, uite că e noapte, vezi, e întuneric, hai nu mai plânge draga mamei, te-ai speriat, gata, puiule... mama e aici, şşşş...”
Mi-a adormit în braţe după vreo 20 de minute, suspinând. Am pus-o în pat, am aruncat pe jos toate pernele pe care le aveam la îndemână şi am ieşit din camera ei în vârful picioarelor. A doua zi am început acţiunea gratia:
- Trebuie să scoatem nişte gratii de la pat.
- Îhî.
- Trezeşte-te.
- Nu pot, mi-e rău, se învârte camera cu mine, fă copilul ăla să tacă, lăsaţi-mă în pace.
- Ba te aduni, acum, te dai jos şi scoţi gratiile de la patul copilului că dacă mai cade o dată de la înălţimea aia, pe tine te strâng de gât.

S-a dat jos cu chiu cu vai, s-a clătinat niţel până în camera Irinei şi a întrebat mofluz:
- Cu ce să le tai?
- Nu ştiu, cu o pânză de bomfaier, ceva.
- Pe care le vrei?
- Astea trei?
- Eşti sigură?
- Da.
- O să cadă în cap.
- N-o să cadă.
- Unde e pânza de bomfaier?
- Nu ştiu. Caut-o!
- N-avem.

M-am dus la piaţă să cumpăr pânză de bomfaier. 10.000 lei. Când am revenit, iubitul meu şi tatăl ei se străduia să taie gratiile cu singurul cuţit cu zimţi din casă: un cuţit mic, pe care de obicei îl folosim pentru unt. O jumătate de oră mai târziu încercam să o convingem pe Irina să urce şi să coboare din pat prin spaţiul dintre gratii. Ea nu voia, de câte ori încercam să o pun în pătuţ începea să plângă sfâşietor, cu lacrimi cât bobul de rouă. Am luat o păpuşă şi i-am arătat:
- Uite, mămico, vezi păpuşa... vrea să urce să facă nani face ţop pe scăunel şi de aici hop în pat! Şi face nani, nani. Pe urmă când se trezeşte, coboară tot pe aici, ca la tobogan, ia uite...
Mă privea cu ochi mari, nu ştia ce vreau de la ea, încerca să încalece iar grilajul, mi se oprea inima o fracţiune de secundă
- Irina, nu! nu mămico, nu pe acolo, hai pe aici...
În cele din urmă a înţeles. Dar nu coboară singură, trebuie să fii lângă pat să o prinzi. Urmarea căzăturii o simţim şi azi: nu mai doarme deloc ziua. Seara cade de oboseală. Nu mai avem curaj să o lăsăm să plângă. Ea speculează sensibilitatea noastră şi urmarea e că toată lumea e stressată şi urâcioasă şi obosită. Evident, gripa care l-a doborât pe Valu nu ajută cu nimic la îmbunătăţirea atmosferei.


Maura (adica eu) nu poate să moară, tre’ să stea în picioare, la datorie. În vremea asta, Irina plânge dacă o las singură şi dacă merg la baie, vine după mine şi bate la uşă, şi stă acolo până ies.
Când bate cu lingura plină de mâncare în masă şi supa ei îmi ajunge în ochi, sunt şi mai fericită. Mi-e dragă, dar tare aş vrea să nu mai ţipe. Şi când mă apucă oboseala cea mare şi nervii cei mai efervescenţi, mi-amintesc o scenă din parc... Eram la Ho Si Min , înconjurate de multe mămici şi mulţi copii... Irina, cocoţată pe tobogan, bătea cu picioruţele în tablă...
- Unde e mămica ta? a întrebat-o una din celelalte mame.

A întors capul spre mine, instantaneu. Irina ştia unde e mămica ei! Ştie că eu sunt mămica ei şi asta mi-e destul.