Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Primele o mie şi una de nopţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De-acum începe greul


Ada Demirgian

01.04.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă atunci când intraţi în casă păşiţi pe ceva ce scoate un sunet strident... Dacă în loc de cuburi de gheaţă în tăviţă se congelează nişte supă ... Dacă din reflex începeţi să legănaţi pisica atunci când o luaţi în braţe... Dacă vă bate gândul să vă luaţi cafea la serviciu şi primul recipient care vă cade în mână e gradat până la 130 de ml şi are un capac ciudat... Dacă băgaţi mâna în buzunar şi găsiţi un covrig uscat... Dacă săriţi de pe scaun la orice zgomot uşor înfundat, care sună aşa ca un obiect de 10 kilograme în cădere... Dacă ştiţi cine e Humpty Dumpty... Dacă în savonieră se bălăceşte o răţuşcă de plastic... Dacă toate beţele de urechi din casă au o formă ciudată... Dacă într-o zi încercaţi să luaţi un cuţit din sertar şi observaţi că nu se deschide pentru că e lipit cu scotch... Dacă toate ibricele şi toate tigăile au cozile întoarse spre interior... Dacă pe frigider sunt o mulţime de magneţi coloraţi... Dacă atunci când la tv e o scenă sexy şi încruntaţi din sprâncene fără să vă daţi seama... Dacă vă întâlniţi pe stradă cu prieteni pe care nu i-aţi mai văzut de doi ani şi aceştia vă privesc şocaţi, încercând să-şi amintească de unde să vă ia... Felicitări! Sunteţi pe drumul cel bun. De-acum începe greul.


M-am trezit într-o dimineaţă că bebeluşul meu sta proţăpit în mijlocul parcului, cu şapca pe-o ureche şi încerca din răsputeri să se debaraseze de hăinuţa pe care mumă-sa i-o pusese din exces de zel, să nu răcească iar. Eu eram la vreo 10 metri de ea şi o priveam cu gura căscată, nevenindu-mi să-mi cred ochilor că fiică-mea stă în picioare la distanţă atât de mare de mine, fără ca lumea să se oprească în loc. De săptămâna trecută Irina merge. Singură. Dacă îi mai întind vreun deget mă priveşte indignată, ca să nu spun jignită. Afară îşi împinge singură căruciorul, cu o râvnă pe care nu ştiu de la cine a moştenit-o. Deja luăm în calcul o tricicletă din aceea “cum au toţi copiii”, pentru că, nu-i aşa, căruciorul e pentru bebeluşi nu pentru “Mamzel Zuluf”.


De cum a dat colţul ierbii şi au înflorit beţele alea galbene, ne-am mutat din nou pe străzi. Ne-am regăsit cu plăcere vechii prieteni din Ho Şi Min, care mai de care mai sigur pe picioarele sale şi mai hotărât să-şi apere proprietăţile la nisipar. Avem o problemă cu leagănele care n-au bară de protecţie aşa că e foarte amuzant să ne pefacem că nu ne ţinem ca să vedem cum se încruntă Mami. Toboganele sunt chestiile alea înalte şi lucioase la capătul cărora dacă te aşezi poţi face zgomote infernale bătând cu picioarele până când tati trage de ghetuţă în jos. Şi “uiiiiii” până la capăt, unde trebuie să existe un prinzător care să amortizeze căderile.
Acasă e dezastru, deşi zilnic cineva strânge jucăriile împrăşiate. Acum Irina ştie să deschidă singurică noptierele şi să cotrobăie prin genţi aşa că atâta pagubă cu strânsul jucăriilor... Cât despre domnul Mitz, păzea pussycat, cineva vrea să te ude cu biberonul... În fanteziile noastre despre cum va fi când va fi, n-am îndrăznit niciodată să ne imaginăm pisica fugind de o mogâldeaţă care-l urmăreşte prin casă repetând obsesiv: “Niamniam! Niamniam!”...

Deja biblioteca infantei numără vreo zece titluri, din care amintim ultimele achiziţii: Jack un greiere trăznit şi Annie Furnicuţa – cărţi însoţite de personajele principale, turnate în plastic, numai bune de cărat peste tot: la masă, în cădiţă, în pat, ferească Dumnezeu să le pierdem.

Problema cea mai mare e cu somnul. S-a terminat cu il dolce farniente... De unde copilul meu dormea bine merci de la 10 la 12 si de la 14 la 16, acum trebuie să o obosim bine ca să mai apuce măcar un somn pe zi. Nanny spune că situaţia nu e atât de tragică, dacă dis de dimineaţă înainte de gustarea cu fructe dă trei ture în jurul blocului, numără porumbeii şi se salută cu căţeii, sunt şanse să doarmă o oră înainte de masa de prânz. Cel mai mult la noul program îmi place că Irina e foarte trează când eu ajung acasă de la birou, ceea ce înseamnă că mai apuc să îmi trag sufletul după ora 21, pentru că surpriza! Nu mai adoarme la ora 19.30 ca un copil civilizat ce era în urmă cu 2 săptămâni. Nu, nu... Pe la opt ne apucăm de baie, pe urmă ne chinuim cu masa, pe urmă mai fugim (în patru labe că e mai rapid) niţel prin casă şi abia într-un final glorios, cu puţin înainte ca mami să cadă pe jos şi să adoarmă instant, copila începe a se freca la ochişori, semn că ura! Se va face linişte.
Nu-s două nopţi la fel. În unele se trezeşte de 4 ori. Alteori doar o dată... De când am început turul parcurilor, parcă-parcă nu se mai trezeşte chiar atât de des.

- Ar fi trebuit totuşi să înceapă să vorbească, zise mândrul tată ieri, pe drum spre parcul Tineretului.
- Glumeşti? La un an şi două luni? Câţi copii de vârsta asta ştii tu, care să mai şi vorbească?
- Mulţi.... Toţi!
- Exagerezi!

Adevărul e că nu mai avem răbdare, abia aşteptăm să înceapă perlele copilăriei. Pentru că recunoaştem, bebeluşul nostru a crescut. De-acum e copilaş! De-acum începe greul, ni s-a spus. Dar am mai auzit noi asta şi când am început diversificarea, şi când n-a mai stat cuminte în coşul de rafie, şi când a luat-o de-a buşilea prin casă. ...
E greu acum, m-a consolat un tătic, pe urmă creşte şi devine imposibil.
Nimic nu e imposibil, prieteni. Dar deja ştiaţi asta, nu?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer