Trei generaţii (de lopăţele)

Spuneam mai demult că parcurile sunt acele locuri speciale în care copiii învaţă să fie buni, generoşi, atenţi, simpatici sau pur şi simplu fiare. Pentru fiecare mamă copilul ei este un înger, indiferent cât de greu de stăpânit este el în realitate. De aceea sunt bune ieşirile în parc. Pentru că acolo, în perimetrul limitat al nisiparului, ai ocazia să vezi cum se comportă copilul tău când sunt şi alţii prin preajmă.Tot de acolo, bebeluşul capătă deprinderi noi, cum ar fi urcatul treptelor spre tobogan, împinsul ăluia ce a fost mai sprinten şi deja s-a aşezat pe tobogan dar încă savurează poziţia "on top of the world" bătând zgomotos cu picioruţele în tablă, turnatul nisipului în propriul creştet ori aruncatul cu formele în capul altora. Nimic de zis, pentru ei e amuzant. Pentru mame/bunici/taţi/bone - publicul plătitor cum ar trebui să li se spună, este însă o scurtă excursie în iadul bunelor maniere şi înapoi.

"- Nu! nu mai ridica nisipul în aer că le intră în ochi la copii!" este una dintre cele mai des auzite replici pe terenul de joacă. Urmarea este că instantaneu, 3-4 prichindei încep să arunce mai sus cu nisipul, parcă spre a ne face în ciudă nouă, măscăricilor care stăm pe margine. După ce mini-deşertul se aşează la loc pe pământ, trebuie făcută o scurtă evaluare a pagubelor. Formele colorate, lopăţelele şi greblele de plastic au tendinţa de a se ascunde cât mai adânc în nisip, parcă spre a le face în ciudă adulţilor care trebuie să le recupereze. De multe ori, luaţi de val, părinţii pun în sacoşă şi jucăriile altor copii, şi-aşa se face că în mai puţin de două săptămâni a trebuit să re-dotăm copila cu trei rânduri de echipament pentru nisipar. Cel mai des fac picioruţe lopăţelele şi formele. Nici nu e greu: sunt toate la fel, uneori diferă culorile dar cum să mai ţii minte săptămâna asta ce culoare ţinea pruncul în mână...

Luni o mămică zeloasă ne-a deposedat de lopăţica albastră şi de sita roz. Nanny a venit foarte supărată acasă, necăjită că ea le avea pe inventar şi uite, acu au dispărut. Nanny a vrut să acopere daunele din buzunarul propriu dar n-a fost vina ei, poate totuşi un copil a confundat jucăria ori lopăţica s-o fi ascuns în nisip... Marţi am cumpărat un set nou de unelte, pentru că nu poţi pleca la vânătoare fără puşcă. Altă mămică luase şi ea două rânduri de jucărele (din cele mici-mici, vopsite în culori de neon, 45.000 la tarabe în piaţă) şi când a plecat a decretat că toate piesele mici sunt ale ei. Aşa am rămas fără rachetă, fără maşina de curse şi (din nou) fără sita roz. Eu si micuţa mea stam de vorbă cu altă mămică şi altă fetiţă, la vreo 3 metri mai încolo aşa că nu ne-am putut proteja proprietăţile. Vina e doar a mea, că nu apucasem să le marchez cu iniţialele, blazonul şi sigiliul Irinei. O să vă vină să râdeţi dar m-am înfuriat. Nu pentru 45.000. Nu pentru 2 forme şi-o sită. Ci pentru lipsa de grijă a celeilalte mămici, pentru gândul că eu am încurajat-o pe Irina să-şi împartă jucăriile şi uite, acum iar a rămas fără, şi poate că vreuna dintre prostioarele alea de plastic îi plăcea, dar n-a ştiut să-mi spună... Copila n-a sesizat că iar a rămas fără obiectul muncii. Evident, sâmbătă am cumpărat încă un set pentru nisip. Avem acum 3 găletuşe, 3 greble, o mulţime de ţestoase şi stele de mare, şi pe toate am scris cu markerul negru IRINA. Am instituit alertă galbenă şi am instruit-o pe Nanny să nu mai lase jucăriile împrăştiate.

Tot plimbându-mă cu Irina prin Ho Si Min am început să-mi pun şi alte câteva întrebări existenţiale. Unele mămici sunt tare cochete, se îmbracă frumos şi se fardează ca pentru promenadă atunci când ies cu copiii în parc. Spre ghinionul Irinei, mămica ei poartă pantofi sport, jeans şi tricou - asta pentru că fetiţa mea preferă să ne aşezăm împreună pe nisip şi ea să indice cu degeţelul ce formă să mai facă mami. Sunt singura destul de dusă cu pluta încât să mă şi conformez. Celelalte mămici stau pe margine, îşi lasă odraslele să-şi dezvolte singure abilităţile şi creativitatea, mai schimbă o impresie, mai fumează o ţigară, mai dau un telefon. Eu îs condamnată de bună voie la nisip şi probabil ciudăţenia parcului. Mi s-a mai spus că mai există o persoană care face acelaşi lucru: stă cu copila direct pe nisip. După câteva investigaţii minore am ajuns la concluzia că e vorba de aceeaşi copilă şi de Nanny. Nanny e sub supraveghere, sunt vreo trei mămici care o au în consemn. Până acum am auzit doar lucruri bune.

Irina are o nouă rutină când ajunge la tobogan. Se urcă singură pe scăriţă. Aşteaptă să te duci în faţă, să o preiei la aterizare (nefiind încă destul de sigură pe echilibrul ei există şanse să se dea cu capul de tobogan în timpul alunecării - ceea ce e neplăcut şi periculos). Când te vede aşezat în poziţie, face brusc o întoarcere la 180 de grade şi se repede spre scară, de unde vai, poate păşi în gol sau chiar poate aluneca între trepte, în mai puţin de 6 secunde, cât îmi ia mie să ajung din nou la scară. Acesta este unul dintre motivele pentru care de câte ori o ia înspre tobogan îmi creşte pulsul şi mă pregătesc sufleteşte pentru o nouă serie de pre-infarcturi. Cum să-i explic eu că nu trebuie să coboare pe scară?
- Irina, nu!

Ocolesc platforma toboganului cu inima spărgându-mi pieptul, până ajung lângă scară deja o văd pe jos, cu capul spart, cu ochiul scos, imagini care îmi fulgeră prin minte la interval de fracţiuni de secundă. Infanta întinde graţioasă un picioruş spre prima treaptă.

- Stai pe loc!
Ajung lângă ea, tâmplele îmi zvâcnesc şi mă abţin din răsputeri să n-o smulg pur şi simplu de acolo, s-o trântesc (cu grijă totuşi) în căruţ şi s-o duc cât mai departe de blestematul de tobogan, într-un ţinut minunat în care locurile de joacă sunt pavate cu plută şi primăvara e veşnică. Irina râde, amuzată de culoarea mea pământie.
- Nu e voie! Faci poc! Buba! Şi pe urma o să plângi. Nu e voie! pe scară urci şi cobori pe tobogan. Hai cu mama, să facem uiiiii pe tobogan.

Pe jumătate convinsă Irina o ia din nou spre tobogan. Dar şi acolo poate păşi în gol, nu-i aşa?
-Stai pe loc! Te-aşezi!
Se-aşează dar până ajung lângă ea e deja în picioare, lângă scară. Şi tot aşa, până când se plictiseşte şi se avântă spre leagăne, pe care le dă uţa, fără să ştie că unul dintre ele ar putea s-o lovească drept în frunte dacă nu se fereşte. Ce alte capcane ale morţii mai există la Ho Si Min? Păi ar mai fi câteva ţevi care se iţesc pe ici colo prin gard, câteva gropi camuflate de iarba crescută, bineînţeles că există şi o porţiune din parc acoperită cu beton numai bun să-şi împrăştie copiii creierul pe el, şi mai sunt nişte căţei (ieri Irina a făcut cunoştinţă cu Morris, un Saint Bernard în a cărui gură ar fi putut dispărea cu totul dacă el ar fi ajuns la concluzia că fetiţa e yummy) şi evident, toţi ceilalţi copii care aleargă de bezmetici, supravegheaţi discret de mamele lor care stau pe bancă la umbră în celălalt capăt al parcului.

De ce mă mai duc la Ho Şi Min? Am o genă masochistă în ADN? Mă duc pentru că îmi dau seama că doar aşa, înfruntându-mi propriile spaime şi obsesii voi putea să nu-mi sufoc fetiţa. Că în acest proces de auto-educare e posibil să albesc, asta e partea a doua. În plus, sunt conştientă că în curând nu voi mai avea privilegiul de a mă aşeza pe nisip lângă ea, pentru că va dori să se joace cu "fetele" nu cu mama, şi probabil într-un viitor nu foarte îndepărtat am să eşuez şi eu pe o bancă la umbră...

Pentru moment mă bucur încă de faptul că Irina mai are senzaţia că " 'ami " e un soi de prelungire utilă a propriei sale fiinţe. Se ţine după mine peste tot, ar vrea şi la baie să intre cu mama, şi când îmi apăr totuşi dreptul la intimitate măcar pentru 2 minute, se întinde pe jos şi-şi strecoară degeţelele pe sub uşă. Ieri mi-a trimis şi-o maşinuţă, să nu mă plictisesc cât stau în baie. Nu pleacă, îşi face tabără în faţa uşii, aduce şi căţelul şi căruciorul, uneori se mai aşează şi Mitz, şi-i găsesc aşa, aliniaţi, privind cu ochii mari spre clanţă, spre marele meu confort psihic...
- Copii! Cochii! Co-piii! lălăie fetiţa mea prin casă cât e ziulica de lungă.
Începe să vorbească. Ştie acum că ea are un nas şi mami are alt nas (psihologii spun ca e primul pas spre conştiinţa de sine). Are tendinţa să-şi verse nervii pe Mitz dacă nu i se satisfac toate dorinţele. Şi deunăzi, pe când se străduia să ne impresioneze, şi-a acoperit ambii ochi cu pălmuţele, ca să sublinieze faptul că a căzut şi o doare şi plânge, iar noi stăm şi-o privim amândoi, fiare, nu părinţi, ce inimă om avea de n-o luăm în braţe s-o alinăm...
Ultima oră: azi Nanny a învăţat-o pe Irina un lucru esenţial:
- Irina, ia fă sâc-sâc!
Irina strânge pumnişorii şi face sâc, zâmbind cum doar ea ştie. Urmează să deprindă o altă expresie utilă în orice situaţie: "de kiki"!