Am tri-ciiii-cleee-tăăă, am tri-ci-cle-tă...

(Cum să cumperi o tricicletă)...

E şi utilă, e şi cochetă. Erau vreo cinci în magazin, dar ei asta i-a plăcut, a văzut-o dosită după nişte rafturi şi asta i-a trebuit, asta şi nu alta. E galbenă şi are o broscuţă ţestoasă pe ghidon şi broscuţa dă din coadă şi scoate capul când tricicleta se mişcă şi toţi copiii din parc au, aşa că ea de ce nu ar avea? Ca părinte eşti tentat să cedezi în faţa imaginii copilului tău înlăcrimat, agăţat de tricicleta altuia, mai rău, care nu vrea să i-o dea şi lui o tură, ba-i mai arde şi o lopăţică peste degete, dacă al tău vrea să apese pe butoane. Pentru că, dragi mămici, tătici, bunici, nu vă faceţi iluzii... nu atât tricicleta contează, cât butoanele pe care apeşi ca să claxonezi şi ca să porneşti cutiuţa muzicală.

Irina a primit de la bunicul din Anglia un telefon făcut din plastic incasabil, colorat, muzical, cu 3 programe diferite, care cântă, scoate sunete, spune cifrele şi formele şi culorile (uneori în vise aud o voce uşor piţigăiată rostind: "this square is red. It is a red. Square") - ce mai, o adevărată minune a tehnicii. Dar cel mai important lucru în legătură cu acest obiect este că spre deosebire de jucăriile de pe piaţa românească, pe cutia lui scrie "Parent Friendly". Adică nu-ţi sparge urechile când piticul personal apasă şi iar apasă şi iar apasă pe butoane, de 475 de ori pe zi. Ei bine, am o veste proastă. Tricicletele NU sunt parent friendly. Au multe butoane, cu multe melodii, nu încap în lift şi nu-s nici uşoare şi dacă vă închipuiţi că veţi putea băga copilul în casă smulgându-l de pe tricicletă şi lăsând-o la parter, ei bine, vă înşelaţi. Copiii sunt în stare să doarmă cu tricicleta în pătuţ, cel puţin în primele trei zile. Mai mult decât atât... La 6 dimineaţa, când încă nu a început nebunia din intersecţie şi nu se împletesc 40 de claxoane în aerul pur al Bucureştiului, e o adevărată mângâiere pentru urechi să auzi un remix din Twinkle Twinkle Little Star şi Old MacDonalds, de dincolo de uşa dormitorului. Chiar de lângă gaura cheii... Convenţia fusese că în casă scoatem bateriile cutiuţei muzicale. Da, dar unde sunt ele, bateriile, ghici... Pentru că nu a găsit lăcaşul din care să le smulgă, în disperare de cauză, domnul soţ a luat copila şi tricicleta şi s-au încuiat în camera de zi. Pe la 7.30, am cedat nervos şi m-am dus peste ei. Copila era în extaz, tăticul era în agonie.
- Când vine Nanny? m-a întrebat, disperat
- Pe la 8.
- Nu mai pot, de la 7 fără zece o plimb prin casă. Am zis s-o iau din zona dormitoarelor, că or mai dormi vecinii...

Ceva mai experimentată în mirolăielile infantei, am parcat tricicleta lângă camera ei, am pus-o în leagăn, unde ea a plâns cu deznădejde preţ de vreo 3 minute şi am scos tacticoasă bateriile, eplicându-i pe un ton calm:
- Irina, mămico, tricicleta e pentru afară. În casă nu ne plimbăm cu tricicleta ci doar în parc, când mergi la joacă, la porumbei, la nisip. Nu e voie în casă cu aşa ceva. Nu e voie.

Prea ocupată să-şi exerseze tonurile înalte Irina n-a auzit argumentele mele de ordine interioară şi a continuat să plângă până ce soţul iarăşi a cedat şi-a luat-o în braţe să o liniştească. La 2 secunde după ce picioruţele i-au atins solul, Irina era în celălalt capăt al apartamentului şi apăsa pe butoane care (ura!) spre uimirea ei nu mai scoteau nici un sunet. A trebuit să mimăm un joc de volei cu mingiuţa cea nouă şi colorată ca să-i distragem atenţia până a apărut Nanny. De altfel, nu e prima oară când ne găseşte pe toţi trei, aliniaţi pe canapea la o porţie cam (prea) matinală de desene animate sau fugărindu-ne prin casă cu tot cu motan după noi. Nanny este salvarea noastră, a tuturor. Când Nanny intră pe uşă, ne inspiră o doză de calm şi de serenitate. Eu apuc să mă spăl pe dinţi în linişte, Valu se duce şi face cafeaua, motanul se ghemuieşte pe colţul lui de canapea. Taifunul e deja pe stradă. Nu mai dă nimeni cu obiecte contondente (m-a pus Aghiuţă să-i cumpăr un camion mic cu care Irina îi dă în cap ba motanului, ba tăticului, dacă-i prinde la orizontală pe vreo canapea), nu se mai calcă pe nici o coadă, trebuie să fim atenţi doar la jucăriile împrăştiate pe jos. Peste tot. O prietenă mi-a spus că a rezolvat problema cu jucăriile, interzicând total plimbatul lor prin toată casa. Măsură aparent extremă, cochetez cu ideea de a o aplica şi în mica noastră anarhie.

Revenind la tricicletă. Dacă aţi cumpărat una deja probabil aţi observat că după vreo trei zile interesul copilului scade (firesc, spun psihologii). Cu toate astea, imediat ce se apropie vreun nepoftit de butoanele cu pricina, va trebui să aveţi grijă: îngeraşul înlăcrimat de alaltăieri, se transformă fulgerător în egoistul cu lopăţica. Va trebui să-i luaţi apărarea celui lipsit de mijloc de locomoţie cu butoane cântătoare. Să explicaţi odraslei proprii că trebuie să-l lase şi pe bebe să se joace, uite, că e mai mic(ă), mamă, şi nu are. Aşa se cuvine. Aşa e frumos. Nu faceţi ca soţul meu, care până nu demult nu împărţea cu nimeni jucăriile Irinei, la nisipar. Dacă nu aţi cumpărat dar vreţi să dăruiţi una vreunui copil de-al unui prieten, asiguraţi-vă că e destul loc să-şi întindă picioarele în tăviţă, preferabil ar fi să luaţi copilul s-o probeze. Grijă mare, cele mai lucioase şi mai complicate şi cu mai multe butoane sunt mai scumpe şi în mod cert vă vor atrage simpatia eternă a părinţilor celui cadorisit. Maria, o fetiţă din vecini a primit trei triciclete. Nici una nu e bună (prea mare, prea mică, prea îngustă, prea instabilă), dar toate cântă. Aferim!

Pentru că Soţul e personaj principal în povestea de azi, trebuie să spun că i-au luat doar trei zile ca să-mi transforme copila într-o alintătură ce-i face ochi dulci şi întinde boticul la pupat. Eu nu prea mai am ce căuta în dragostea lor. Dar sunt frumoşi împreună. Mai ales la 7 dimineaţa, când ea dansează pe tricicletă şi el o plimbă, uşor exasperat, rătăcit între două bătăi din gene.