06.05.2006
Am vrut să adun poveştile Irinei într-un e-book care ar fi făcut arhiva rubricii mai uşor de citit. Mi s-a spus că povestea cu Irina nu prea are ce căuta pe un site cultural şi că jurnalul bebeluşului ar fi fost mai interesant dacă era scris din perspectiva pisicii. E drept că îmi iubesc foarte tare şi pisica. Totuşi nu atât de tare încât să-i împrumut masca. Înainte să fac precum Irina (care-şi pune jucăriile în plăsuţă dacă vreun copil încearcă să le ia) trebuie să întreb dacă are sens să continuăm ori chiar e cazul să renunţăm la banalităţile astea pe care orice mamă de copil le trăieşte.

Nu-s poveşti dramatice şi nici încărcate de tensiune, mister şi parfumuri exotice. E drept că pe mine mă emoţionează detaliile acestea banale, cum ar fi răţuştele galbene de pe marginea căzii sau amintirea picioruţelor ei minuscule în balerinii cu buline roz, de astă vară. E adevărat că pentru mine evoluţia bebeluşului meu este uimitoare şi neaşteptată, ca pentru orice mamă de pe lumea asta, care are puterea să se mire (cu inima puţin strânsă) de cât de iute se desprinde pruncul de fusta-i. Şi cum cel mai bine scrii despre ce ai trăit sau ţi se întâmplă, n-am putut să nu scriu despre Irina, deşi subiecte de scurte ficţiuni încă îmi flutură prin minte. Mi s-a părut mai importantă povestea ei.

M-am bucurat când am văzut că povestea cu Irina e citită de câteva sute de oameni în fiecare săptămână. Şi pentru că nu îmi stă în fire să las lucrurile în aer, vă rog pe voi, cei ce aţi râs şi aţi plâns cu noi, să îmi daţi un semn dacă doriţi să citiţi în continuare jurnalul (neliterar) al Irinei, la Liternet ori e cazul să ne deschidem pe undeva un blog. Adresa mea este [email protected]

Cu mulţumiri,

Ada, mama Irinei

0 comentarii

Publicitate

Sus