Acum plânge când plec. Cu lacrimi mari, cu tânguieli sfâşietoare, cât să mă facă să mă simt cu adevărat vinovată că îi întorc spatele, dar ce pot să fac? Cu ea în preajmă nu am vreme de nimic altceva. Dacă stau pe canapea sau pe scaun, vine şi mă ia de mână, mă duce în camera ei şi mă invită în căsuţă. Acolo trebuie să construim turnuri din cuburi moi sau să potrivim diverse obiecte în lăcaşurile corecte, să mai plimbăm păpuşa ori să stăm aşa, pur şi simplu, să aruncăm chestii prin ferestruică şi să le urmărim cum cad. Când mami vrea să meargă unde şi regele are parte de intimitate, de cealaltă parte a uşii, copila bocăne. Sau bâzâie.
Treaba cu parcul s-a complicat. Dacă nu sunt copii, nu-i mai place să se joace. Leagănele nu sunt interesante decât dacă lângă cel în care se dă ea mai e un prichindel la fel de gălăgios. Nisiparul cu atât mai puţin o atrage dacă nu are cu cine să-şi împartă jucăriile. Se întâmplă uneori să batem drumul până la Ho Si Min (cale de vreo 15 minute pe jos), să dea o tură de parc şi apoi să se ducă lângă cărucior şi să dea semnale de plecare. De-acum n-o mai păcălim uşor.
Îşi găseşte ocupaţii şi singurică, nu are nevoie de prezenţa mea în permanenţă. Uneori mă lasă într-o cameră şi-şi face de lucru în alta. Deunăzi, când mi se părea suspectă liniştea care se lăsase în casă, am descoperit ce meşterea domniţa în bucătărie. Boabele uscate ale pisicii pluteau în farfuriuţa cu lapte. Când n-a mai fost loc, le-a turnat cu totul în castronelul de apă. Şi-acum continua să le ia una câte una şi să le pună la înmuiat, acompaniată de un mieunat jalnic care venea de undeva de sub masă.
- Irina, nu e voie... aia e mâncărica pisicii! Pleacă de-acolo! Dă-i pace!
- Ham?
- Nu Ham, Miau! Fugi de-acolo!
Draga mamei, pe toate le înţelege. Copiii însă, sunt precum pisicile: îi poţi uşor învăţa să facă doar ce vor. Mai nou, am descoperit că Irina minte. Deşi ea nu vrea sa doarmă la prânz, eu sunt consecventă cu programul de somn: după masa de prânz o pun la culcare, fără să bag în seamă protestele ei. De obicei se face linişte pentru vreo 20 de minute, alteori însă o aud în permanenţă cântându-şi sau sporovăind cu jucăriile, asta dacă nu bate cu picioarele în tăblia patului. După o jumătate de oră de chinuri de ambele părţi, intru în camera ei şi o întreb:
- De ce nu dormi, maimuţo?
- Aaa! Aaa! îşi leagănă ea căpşorul, foarte convinsă de ce spune.
- De ce minţi, că n-ai dormit deloc.
- Aaa! Aaa!
Suntem pe drumul cel bun. Voi, cei ce aţi trecut prin dragostea asta, înţelegeţi. Dar cum să-i facem pe cei ce nu au simţit permanenţa adrenalinei în sânge, să priceapă de ce ne minunăm de astfel de fleacuri? Unul din şefii mei mă întreba ce mai fac... Ce să fac, i-am zis, o păzesc pe fiică-mea, care are grijă niciodată să nu mă plictisesc. Sunt nemuritoare. N-am timp să zac, să mă îmbolnăvesc, să mor, n-am timp decât să mă învârtesc pe lângă ea.
Fac parte din clanul celor ce nu mor. Pentru că aşa atingi nemurirea, când ştii că nu ai voie să ţi se întâmple nimic rău. Orice s-ar petrece, trebuie să stai în picioare. Să nu-ţi pierzi firea, să nu ţii cont decât de cel mai mic, care, nu-i aşa, mai devreme decât te aştepţi, îţi va trânti uşa în nas. Dar aşa au păţit şi ceilalţi nemuritori, dinaintea noastră, cei cărora noi le-am spus măcar o dată: “Lasă-mă în pace!”
Clubul prietenilor
- Soarele?!
- Soarele a apus. S-a dus să facă nani.
- Soarele?!
- Soarele a obosit. Doarme!
- Vreau să vină soarele!
- O să vină şi soarele. Mâine dimineaţă.
- Soarele?!
.....................
- Soarele?!
- Face nani. O să se întoarcă.
- Trebuie să vorbim să vină soarele.
- Bine o să vorbim mai târziu să vină soarele.
Ionuţ dispare câteva secunde. Se întoarce cu telefonul în mână:
- Vorbim la telefon cu Doamne-Doamne să aducă soarele!