Lumea ar fi devenit, pentru mine, mai frumoasă, cuvintele nu s-ar mai fi împiedicat în litera aceea nesuferită ce-mi dădea atâtea dureri de cap și...
Și Nimic.
Pentru că sunt Ana, când mă plimb pe străzi, cu aparatul foto la gât, mă uit ÎN oameni.
Brusc ei nu mai au chip, unii sunt doar o masă de lumină și întuneric, alții devin bucăți diforme care se preling pe lângă ferestre și clădiri, se transformă în linii care se contopesc cu zidurile.
Îi văd cum se înstrăinează de ei înșiși, le aud scrâșnetul dinților și trosnetul încheieturilor.
Brusc ei devin umbre, se sparg în mii de bucăți atunci când se ating și...
Și atunci Nimicul devine TOTUL.
Pentru că sunt fotograf, "Alb-negru, intens, cioburi, case, gârbovit, rictus, mort, umbră, supra-realism, lumina, de ce-uri, trist, mult, singur, aici, acolo, criptat" și...
Și atunci TOTUL devine Fotografie.
