Pe unde umblă Irina noaptea?

Într-una din serile în care o binecuvântată linişte se lăsase peste cartier, am avut senzaţia că îmi aud mobilul sunând în camera Irinei. Nenorocire mai mare decât să trezeşti din somn un copil extenuat de ţopăiala zilnică, nu există pentru o mamă la fel de obosită ca şi pruncul, dacă nu mai rău... M-am repezit, aşadar, să reperez cât mai iute obiectul ce tulbura somnul copilaşului meu. Am ochit mobilul aruncat pe patul mare şi m-am calmat pentru o fracţiune de secundă. În cameră nu se auzea nimic. Nu suna telefonul. Care va să zică, linişte....

Exact când mă pregăteam să mă retrag pâş-pâş din camera fetei, am aruncat aşa, mai mult din reflex, o privire spre pătuţul bebeluşului meu. Bebeluşul... ia-l de unde nu-i!

Am îngheţat. Unde ar fi putut fi! Au răpit-o extratereştrii? O fi căzut din pat şi s-o fi rostogolit, dar unde să se fi rostogolit? Sub pat! Nu e! Sub calorifer! Nu e! Dacă s-a lovit... cum de n-am auzit-o... Abia atunci, măturând camera cu privirea am realizat imaginea de coşmar pe care nu o percepusem încă: sertarele trase, hăinuţele răvăşite, împrăştiate pe jos, păturica atârnând doar într-un colţ din pat şi ce era mai grav, copilul nicăieri...

A plecat de-acasă! N-avea cum să plece de-acasă, e prea mică şi apoi unde să se fi dus...

Când mă pregăteam să intru în panică totală, am zărit un colţ al sacului de dormit ieşind din căsuţa de jucărie. Irina se dăduse jos din pat, deloc stânjenită de faptul că trebuia să păşească precum chinezoaicele cu câteva sute de ani în urmă, răvăşise hăinuţele şi apoi se băgase în căsuţă, unde adormise printre jucării.
- Veniţi să vedeţi ceva, le-am spus soţului şi soacră-mii, care sporovăiau în tihnă în camera de zi.
- Ce să vedem?
- Veniţi încet...

Am fost destul de sadică să-i las să descopere şi ei dezastrul aparent.

- Hiiii! Unde e copilul! a izbucnit mama lui, pe un ton şoptit.
- Uite-o acolo, în căsuţă!

Valu a intrat în cameră, s-a aplecat să o ridice şi a purtat-o pe braţe, înapoi în cuib. Fetiţa nici n-a deschis ochii, atât de profund dormea. Ca de obicei, Domnul Mitz s-a furişat şi el în cameră (mai rămâne câteodată prizonier în spatele uşii Irinei şi zgârie deznădăjduit să i se deschidă).
- Prinde motanul!

Degeaba l-am prins şi l-am aruncat în dormitorul nostru... S-a întors şi încerca şi el să intre în căsuţă... L-amapucat de coadă (să-mi fie ruşine!) şi l-am scos cam târâş din iatacul prinţesei.

Dincolo de uşă, ne-am privit uşor dezarmaţi. Era frumoasă acolo printre jucării, să-i punem o păturică mai groasă, să nu răcească... Din seara aceea, uşa Irinei rămâne întredeschisă, cât să vedem dacă mai pleacă la plimbare...