Ce pustiu e fără tata!

Nici nu pornise trenul, tata era pe treptele vagonului, cobora pe peron şi deja, dintr-una din cabine, o voce subţirică a pronunţat marele adevăr:
- Ce pustiu e fără tata!
- Aşa e, puiul mamei, fără tata e pustiu, a confirmat şi mama prichindelului. Dar mai ai timp să te răzgândeşti, poţi coborî şi rămâi cu tata.
- Nuuuuu... merg cu tine!

Are 6 ani şi merge cu mama la Bucureşti. Vrea să-i mai spună ceva tatălui său dar, din păcate, fereastra vagonului nu poate fi deschisă.
- Aurel, hai înapoi că vrea Dan să-ţi mai spună ceva, face mama semne soţului. Dane, să nu cobori, că pleacă trenul!
Dan se repede spre uşă şi turuie repede, să nu plece trenul înainte să spună ce are de spus.
- Servus, tata, să ştii că îmi pare foarte rău că nu mergi cu noi. Mă bucur că plecăm dar regret că nu vii şi tu.

Are 6 ani şi o pereche de ochelari pe care şi-i împinge pe nas cu un gest deja reflex. Seamănă cu Scăpărici, licuriciul din "Maria Mirabela". Vorbeşte româneşte cu accentul specific ardelenesc. Cântatul ăsta al vorbelor, vocalele lungi şi vocea subţirică fac ca afirmaţiile lui să fie şi mai sfâşietoare:
- Atâta e de rău că iar suntem despărţiţi...

Aveam să aflu a doua zi dimineaţă că merge cu mama la mare şi că tata e mai mult pe la Viena şi au fost cam mult timp departe unul de altul. Şi plăteşte şeful mamei călătoria. Încă 10 minute de conversaţie şi ar fi spus tot ce nu ne-ar fi trecut prin minte, nouă, celor ce-l priveam cu gura căscată.
- Copiii n-au secrete, a spus mama, puţin jenată de logoreea fiului.

Mă întorceam acasă după o călătorie de 3 zile la Cluj. Prima mea despărţire de Irina, prima oară de la naşterea ei, când plecam atât de departe.
- Cum e Irina? mă tot întrebau rudele şi prietenii, cei ce n-o văzuseră decât în poze.
- E minunată. Ştie s-arate că are un an, ridică aşa, un degeţel în sus, când o întrebi câţi ani are şi luni a spus prima dată cum o cheamă: Iiiiina.
- I-auzi, draga, scumpa de ea!
- Tare-aş vrea să o văd, ofta străbunicul copilei. N-aş fi crezut că am să trăiesc să am şi strănepoţi.


În dimineaţa din ziua plecării mele spre Bucureşti, Irina apucase mobilul bunicii cu ambele mânuţe şi spusese "mama, mama!". Mi s-au tăiat picioarele, am vrut să zbor direct la gară şi să mă urc în primul tren, să ajung acasă şi să o iau în braţe. În lipsa mea Irina s-a trezit din ce în ce mai devreme. Când bunica o ducea în baie să o spele arăta spre periuţele de dinţi din paharul de lângă chiuvetă.
- Asta e periuţa mamei, recita Gabica poezia. Asta e a lui tati...
- Mama!
- Vine mama, draga mea, vine mama repede.

Repede a însemnat peste vreo două zile şi câteva ore. Nu mi-am închipuit că-mi va lipsi atât de tare. M-am întors acasă cu o bucurie greu de explicat raţional. Ştiam că n-o să fie la uşă când ajung. Dar, când s-a auzit uşa liftului închizându-se la parter, eram deja pe holul blocului, aşteptând să o primesc în braţe.
- Cine-a venit? Mama? Uite-o pe mama!
- Irina, draga mamei, hai în braţe, puiule! Nu mai pleacă mama fără tine, nu mai pleacă niciodată.

Rosteam cuvintele astea şi ştiam că n-am să mă pot ţine de promisiune. Ca jurnalist eşti obligat să călătoreşti din când în când şi nu poţi lua prichindei după tine la interviuri. Dar dacă acum conştientizează absenţa mamei ("Toată ziua te-a strigat!" mi-a spus Nanny când în sfârşit am lăsat-o din braţe) ce-o să fie mai târziu când va trebui să-i explic unde mă duc şi de câte ori limba mare trebuie să ajungă la fix până când mă întorc? Sfâşierea asta inutilă pe care părinţii şi copiii o simt deopotriva când sunt despărţiţi fie şi pentru puţin timp, dorul care-ţi strânge inima doar când rosteşti numele copilului sau "mama" şi "tata", acestea sunt stări cu care trebuie să te obişnuieşti, pe care trebuie să ţi le asumi, ca să fii în stare să mergi mai departe.

- Uite ce ţi-a adus mama! O broscuţă cu coroniţă, dacă o pupi se face prinţ! Uite şi floricica asta zâmbeşte la tine, uite şi pe zâna furnicilor....

Sunt de fapt decoraţiuni pentru ghivece, figurine de tablă cu o tijă lungă ce se înfige în pământ, dar stau bine şi la fereastra Irinei, printre tijele jaluzelei. Prilej nou de poveşti, mai complicate decât cele cu Vaporaşul Lori cel murdărel căruia prietenii i-au făcut băiţă cu api - api ("apiapia!" se aude ca un ecou glăsciorul Irinei) şi acum e fericit şi pleacă la plimbare pe mare ("pa!" îşi flutură micuţa degetele).
- Ia arată-i mamei buba!

Irina îmi arată cu degeţelul o zgârietură mică pe pumn şi-mi face semn să pup rana...
- Dă mamei, să pupe, să treacă!

Îmi întinde mânuţa şi i-o pup cu drag.
- Gata, a trecut.

Sunt acasă. Acasă lângă Irina, lângă Valu ("au fost trei dimineţi îngrozitoare!" mi-a spus când ne-am aşezat la prima cafea a zilei) şi lângă Mitz, cel care mă căuta prin toată casa şi mieuna jalnic că nu eram nicăieri, nicăieri...