Pe de altă parte, oraşul e un text care se scrie şi se citeşte la nesfârşit, un teritoriu la răscrucea închipuirii cu memoria. Oraşul e, în sine, o mare istorisire, un roman al romanelor, o bogată reţea de ficţiuni care se întretaie şi se bifurcă, un mare simbol, o creaţie de sine stătătoare a închipuirii, un hipertext de care se leagă texte nesfârşite, precum vestita carte de nisip a lui Borges, un palimpsest despre care scriem de nenumărate ori aceleaşi istorii şi metafore, mereu înnoite, mereu diferite. În plus, în subsolul oricărui oraş stă ascuns un oraş subteran, oniric şi subconştient, care aşteaptă scriitorul care să-l redescopere şi să-l dea la iveală. De aceea, oraşul e întocmit nu doar din materiale de construcţii, ci, mai curând, din urzeala visurilor, delirurilor şi coşmarurilor. De fapt, oraşul e nu numai cadrul şi decorul unde vieţuim, ci şi o reprezentare a sufletului colectiv, cheagul temerilor şi dorurilor noastre. Complexa şi felurita-i topografie e, în realitate, reflexul lumii noastre interioare, agitată şi confuză, cu toate splendorile, mizeriile şi contradicţiile ei. Pentru filosoful de origină spaniolă George Santayana, "oraşele sunt un soi de al doilea trup al minţii omeneşti". Un trup colectiv şi unificator, am putea zice, al numeroaselor suflete care îl populează şi, eventual, îl vizitează.
Oraşul e şi deşertul sau jungla omului modern. Mitul oraşului ca spaţiu al libertăţii şi raţiunii se confruntă cu cel al oraşului ca labirint, ca reţea alcătuită din legături şi capcane, ca loc al exploatării, exilului şi eşecului, ca temniţă, cimitir, uriaş balamuc şi imens spaţiu concentraţionar. Dar, mai mult chiar decât teme, motive ori scenarii, unele oraşe sunt chiar genuri literare, spaţii simbolice asupra cărora autorul îşi proiectează memoria şi pe care îşi rescrie propria viaţă, astfel încât din topografie se face autobiografie, devenind un soi de oglindă virtuală. De fapt, există scriitori care chiar au izbutit să aibă cu oraşul natal ori adoptiv o simbioză atât de perfectă, că nu pot fi menţionaţi unul fără altul. Baudelaire şi Parisul, Kafka şi Praga, Joyce şi Dublinul, Pessoa şi Lisabona, Kavafis şi Alexandria, Unamuno şi Salamanca... formează, într-adevăr, perechi indestructibile, unite pe veci graţie miracolului literar.
Şi asta fiindcă în fiecare oraş convieţuiesc oraşul interior şi oraşul exterior, oraşul văzut şi oraşul nevăzut, oraşul istoric şi oraşul mitic, oraşul real, burghez şi oraşul imaginar, utopic, oraşul empiric şi oraşul virtual, oraşul de piatră, fier, sticlă, beton şi oraşul de cerneală.
Oraşul fictiv din oraşul Salamanca. Întotodeauna m-a fascinat vechea înclinaţie a Salamancăi către duplicitate. Dorinţa ei de a fi ceva mai mult: două oraşe într-unul, de pildă, ori un oraş dublu. De aceea şi are două catedrale: una nouă şi una veche. Două pieţe publice principale şi emblematice: una pătrată, destinată vieţii cotidiene, şi una rotundă ori circulară, destinată petrecerilor şi morţii. Două universităţi: una publică sau civilă şi una privată sau ecleziastică. Două firmamente: cerul real şi astronomic şi cerul astrologic şi mitic. Şi chiar două soiuri de ştiinţe ori cunoaşteri: tradiţia cultă, academică, oficială, şi tradiţia ocultă, magică şi populară. Oraş totodată deschis, ermetic şi secret, chiar şi pentru cei care îl străbatem şi-l privim zi de zi.
În plus, Salamanca e un oraş oglindă, în care parcă se privesc şi se reflectă alte oraşe, reale ori imaginare. Un oraş, aşadar, alcătuit din oraşe. Mica Romă şi Atena castiliană sunt, după cum se ştie, două dintre locurile comune cele mai folosite pentru a lăuda bogăţia şi însemnătatea patrimoniului ei arhitectonic şi cultural. Dar e uşor să descoperi în ea şi câte un lăstar al Veneţiei în perfecţiunea - cvadratura cercului - splendidei sale Plaza Mayor, aşa cum mi-a demonstrat într-o seară marele poet "veneţianist" Pere Gimferrer, o fâşie de Florenţă într-un turn care abia se iţeşte printre acoperişuri, o urmă de Lisabonă într-o fereastră la Atlantic, ori o umbră de Sevilie într-un patio...
Nu-i, aşadar, de mirare că, alături de topografia reală a oraşului, a început iute să se contureze şi una imaginară, suprapusă primeia sau încrustată în ea: Piatra Celestinei, Grădina lui Calisto şi a Melibeei, Peştera din Salamanca... Unii au sugerat chiar că în subsolul oraşului s-ar afla o altă Salamancă, scufundată, un soi de subconştient urban - s-ar putea spune - unde au nimerit toate visele frustrate, dorinţele obscure şi instinctele reprimate ale oraşului: Salamanca pierdută, care n-a fost să fie, dar care n-a încetat niciodată să lupte, ca să iasă la liman. Iată de ce e foarte simptomatic faptul că aşa zisul Cer al Salamancăi ar fi fost multă vreme acoperit de o altă boltă care, în cele din urmă, a plesnit şi atunci asupra oraşului s-a pogorât iar lumina interioară.
Pe de altă parte, trebuie spus că, văzută de departe, sub acest dublu cer inalterabil, care o luminează atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, Salamanca pare o hologramă, o halucinaţie, un miraj gata să se topească, aşa, ca un deşert de nisip strălucitor ridicat în picioare, ca o gigantică oaste de pietre incandescente şi vâlvătăi înmărmurite, ca o imensă corabie în derivă, pe o mare dispărută cu milioane de ani în urmă, aşa cum dovedesc fosilele găsite prin apropiere. Ce mai, suntem în faţa unui reflex fără obiect şi fără oglindă: copia autentică a unui original fals, imitaţia exactă a unui model unic, dar ignorat, imaginea inversată şi exterioară a oraşului care creşte în jos şi căruia îi bate inima pe dedesubt, vârful aisbergului unei promisiuni care niciodată nu se îndeplineşte, dar nici nu se pierde de tot...
E, în definitiv, dorul unui oraş care n-a existat niciodată cu adevărat, dar care s-a făcut cumva simţit, neloc care ocupă un loc, simbol tangibil şi recurent, minciună adevărată, cea în care chiar acum locuim şi visăm cu toţii. Nu simplul rezultat al istoriei şi politicii, nici rodul speculaţiilor, ci creaţia imaginaţiei. Într-adevăr, acest oraş l-au inventat şi construit şi scriitorii şi, în genere, toţi cei care îl gândesc, îl visează şi îl interiorizează zilnic, până ajunge una cu ei şi, totodată, cu noi, aşa cum în mod atât de proverbial i s-a întâmplat şi lui Miguel de Unamuno. Salamanca ar putea fi, de fapt, un gen literar, un gen unic, pe care l-am putea boteza - de ce nu? - "Salamanca-ficţiune".
(Traducere din limba spaniolă de Ileana Scipione)