O fetiță coboară din tren împreună cu mama ei.
Veniseră în vizită la rude.
Când mama ridică valiza începe să scuipe sânge și se prăbușește la pământ.
Aceea fetiță, martoră la tragedie, este mama mea.
Avea 9 ani.
După înmormântarea din cimitirul Kerepesi, Budapesta, nu și-a mai revăzut nici tatăl, o bună bucată de vreme.
A fost deportat din cauza originii sale necorespunzătoare.
Și astfel, viață mamei mele, viață unui copil de 9 ani, s-a rupt în două, într-o singură clipă.
Au urmat anii adaptării ei la formele de viață ale familiilor unchilor din partea tatălui, întâi la Cluj-Napoca, orașul ei natal, apoi la Oradea.
Au fost anii durerii nemărginite în care fiecare cuvânt nepotrivit tăia în sufletul ei fragil ca un briceag bine ascuțit.
Sigur că s-a măritat repede.
La 20 de ani l-a avut pe fratele meu.
Sigur că această căsnicie nu a durat.
Apoi, l-a întâlnit pe tata.
A fost trezirea la viață.
A fost răsplată pentru tot zbuciumul de dinainte.
S-au iubit 50 de ani fără o luna pe acest pământ, dar se iubesc și azi, dincolo de palpabil.
Eu am venit târziu în viețile lor: mama avea 38 de ani, iar tată 41.
Am primit o iubire totală: necondiționată, arzătoare, vie, eternă.
Nu m-au răsfățat, dar m-au iubit și această iubire m-a făcut om.
N-am cunoscut oameni mai corecți, mai demni ca și ei.
Tata a fost pacea și liniștea eternă, iar mama puterea și severitatea, dirijorul suprem.
Când eram în clasa 1-a, colegul meu de bancă, Onicas Sorin, a fost lovit mortal de tramvai.
Noi nu de mult ne mutasem, iar eu, într-o zi, am plecat de la ore la casa veche, la fosta noastră vecină, care avea grijă de mine.
Trebuia să traversez liniile de tramvai, acolo unde colegul meu de banca s-a transformat în înger.
Ajunsă la destinație, m-am gândit că am greșit și i-am telefonat tatei, știind că mama nu mă va găsi la școală când avea să vină după mine.
Din aceea zi, am fost singurul copil din generală pe care l-au dus și l-au adus de la școală în fiecare zi, până în clasa a 4-a inclusiv.
Când în 2011 în Vinerea Mare l-am pierdut pe tata, după o săptămâna a patimilor noastre, după înmormântare, mamei i s-a oprit inima.
Dumnezeu mi-a dat-o înapoi.
Au trecut 11 ani de atunci, iar eu niciodată nu m-am gândit că există ceva sau cineva mai presus decât mama.
Ea m-a învățat să mă uit înlăuntrul lucrurilor, să desfac cojile exterioare și să văd miezul.
De 11 ani mă uit la ea necontenit și văd cum se ofilește pe dinafară, în fiecare zi câte un pic, dar mă înclin în față spiritului ei viu care strălucește.
E nucul meu bătrân și mare sub care mă adăpostesc și azi de arșița chinuitoare a vieții.
Nicoleta Gabor
1x.com/nicoletagabor