Iiina maeee

- Cum te cheamă pe tine, fetiţă mică?
- Iiiiiina!
- Cum e Irina? - Maeee!
Ridică mânuţele deasupra capului sus, sus... Ba se mai ridică şi pe vârfuri, dacă îşi aduce aminte.
- Şi mami cum e?
- Miii!
- Şi câţi ani ai?
Cu ambele arătătoare în sus şi cu ochii strălucindu-i, spune:
- Î!
- Adică unu, bravo! Şi mami unde e?
- Pa!
- S-a dus la lucru? Şi ce-ţi aduce?
- Mani.

Când spune "mani" (b e destul de greu de pronunţat), face gestul internaţional al numărării banilor, cel greu de confundat cu orice altceva. Toate vorbele Irinei sunt însoţite de gesturi.
"Capişi?" stâlceşte ce a învăţat-o tati să spună. Ba chiar îl imită pe don Corleone... Deja pune în context cuvintele pe care le ştie, spre marea noastră uimire. Le mai încurcă dar le şi nimereşte. O privim ca pe un mic extraterestru. Nu ne vine să credem că atât de mică fiind, ştie că în poze e mami, deşi mami nu arată la fel în două fotografii diferite. Ştie că mamele se duc la lucru să aducă bani (pe una din farfuriuţele Irinei e desenată mama-hipopotam cu bebe hipopotam. Concluzia Irinei: Mama mani!). Ştie să strige motanul (Miiiii! 'aidi!) şi să spună "Stai!". Dacă face vreo boacănă şi o cerţi, pleacă de la locul faptei cu mâinile la spate sau vine în fugă şi ţi se aruncă în braţe, preventiv, să nu apuci să ajungi tu acolo unde ea nu avea voie să fie...

Scutură hăinuţele. Le scoate din sertare, le scutură bine şi le aruncă pe jos. Şi mami se bucură nespus. Mergem pe stradă de mânuţă, urcăm treptele mai în patru labe, mai ţinându-ne de ziduri, toboganul deja nu mai reprezintă o problemă, de leagăne ne-am cam plictisit dar am descoperit în schimb jocurile cu apă, pe balcon, între florile mamei, bălăceala zilnică în aer liber, la adăpost de razele soarelui ăstuia nemilos.

Avem tabieturi. Plimbarea e asociată cu ceva bun de ronţăit. Pufuleţi, biscuiţi sau sticks-uri... Telletubbies nu merg decât cu fructe. De dormit e mai complicat fără "Ham" - un cuţ mic de pluş alb. Dansăm şi alergăm şi suntem foarte atente la scări, de când ne-am dat de-a berbeleacul pe vreo patru trepte, de-a zis mami că s-a terminat, filmul e gata, nu se mai scoală copilul de jos. Ba chiar am ajuns la acea fericită situaţie în care o vizită la doctor nu se mai sfârşeşte cu lacrimi de crocodil, pentru că putem să mergem doar într-o plimbare, să dăm bună ziua, să vedem ce mult am crescut şi ce bine ne merge şi apoi să zicem "byebye!" fără înţepături şi alte pipăieli mai puţin plăcute.
- Ce mă fac, doamna doctor, se trezeşte de la cinci jumătate dimineaţa...
- Ce să faceţi, cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge!
De-asta îmi place mie de medicul nostru de familie. Are câte un răspuns normal la orice întrebare. Şi nu recomandă antibioticele aşa, una-două! Şi nu râde de mine când intru în panică. Şi nu crede că ar trebui să-i dau vitamine.

- Haide, Irina, mergem afară?
- Da!
- Şi luăm şi căruciorul cu noi?
- Da!
- Vino, să te încalţe mama!
- Da!
- Adu săndăluţele!
- Da!

Ce bine că nu abuzează de "nu". E un copil pozitiv, ne zicem unul altuia. Energic. Atât de energic încât locuim mai mult pe stradă, prin parcuri şi pe alei, ca să evităm trântitul uşilor de la dulapuri şi aruncatul pe jos al jucăriilor. Oricum peste tot sunt jucării, lăsate special sau abandonate pentru ceva mai strălucitor ori mai colorat ori mai bun de ros. "Eu mă bucur când vin acasă şi e dezastru. Mai strâmb din nas, că, deh, te şi sperii când calci pe câte o piuitoare de-aia, dar în sinea mea mă bucur, pentru că înseamnă că Irina se mişcă şi face ceva, nu e legumă, nu zace, circulă." a mărturisit tati într-una din conversaţiile noastre nocturne, pe balcon.
- Ce mare e fata noastră, a oftat. Mă uit la ea şi mi se pare că e foarte mare.
- Da, cresc cam repede şi nu te aştepţi. Ea e maaeee. Şi tu rămâi miii....