Multă vreme, am avut obsesia de a trece neobservat, dacă aș fi găsit o substanță care să mă facă invizibil un timp, probabil aș fi luat-o.
Fotografiam cu convingerea că, dacă sunt zărit, dacă-mi este cunoscută prezența, naturalețea momentului dispare, gestul, privirea, devin artificiale, strică tot.
În schimb, fotografiatul devenea și o activitate stresantă, ce zice ăla, dacă se supără, am pierdut nenumărate cadre care-mi fascinau ochiul pentru că nu am avut curajul, sau tupeul, de a pune aparatul la ochi în acea situație.
Odată cu erupția de imagini pe internet, oamenii au devenit mai reticenți, mai încordați în prezența unui aparat foto și tensiunea mi se transmitea și mie.
Instinctual, am simțit nevoia să intru în vorbă cu ei, să cer permisiunea de a le sta în preajmă cu aparatul foto.
Încă mai consider o aventură grozavă să umblu și să fotografiez neobservat, dar, la fel de mult îmi place și să urmăresc pe cineva fără a-mi fi teamă că îl deranjează prezența mea, că va rămâne cu impresia că profit de acea persoană.
Cu timpul, am simțit nevoia să fiu tot mai aproape de personajele fotografiate, să discut, să schimb povești, să ne simțim relaxați cu toții.
Voiam să intru cât mai adânc.
Și a venit pandemia.
Nu mai era momentul să fiu cât mai aproape de oameni, însă toate fotografiile mele, indiferent de subiect, de 20 de ani, erau legate de oameni.
Ieșeam din iarnă și voiam să fotografiez, aveam mâncărici.
M-am îndreptat spre un loc pe care-l descoperisem de curând, în umblăturile mele cu bicicleta, un lung depou de vagoane părăsite.
Întotdeauna am fost fascinat de trenuri, din copilărie.
Tata a fost ceferist, pe unde plecam, plecam cu trenul.
Într-o perioadă, mergeam aproape zilnic în Gara de Nord, sau în Basarab, și-mi petreceam câteva ore fotografiind pe furiș, dar fotografiam oameni.
În acel depou părăsit, nu trecea țipenie de om, uneori mă trecea un fior în pustietatea aia ruginită.
Îmi amintea de romanul Picnic la marginea drumului.
Am mers anotimp de anotimp, încercând să fotografiez, cu tot arsenalul de lentile și aparate pe film, și cu toată imaginația mea, acel ceva care să compenseze prezența omului, să dea un rost imaginii.
M-am gândit să dau titlul seriei În așteptarea trenului fantomă.
Sau Așteptând trenul fantomă.
Iulian Ignat
iulianignat.ro/news/