Cînd tot se-nveseleşte, cînd toţi aci se-ncîntă, Cînd toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plînge, în doru-i se avîntă La patriei dulci plaiuri, la cîmpii-i rîzători. Şi inima aceea, ce geme de durere, Şi sufletul acela, ce cîntă amorţit, E inima mea tristă, ce n-are mîngîiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară, Scăldată în cristalul pîrăului de-argint, Să văd ce eu atîta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri. Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzîndu-şi a sa frunte în negură şi nori. Să mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut. Melodica şoptire a rîului, ce geme, Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, Cîntarea în cadenţă a frunzelor, ce freme, Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor. Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată În patria-mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată Visările juniei, visări de-un ideal. Chiar moartea, ce răspînde teroare-n omenire, Prin vinele vibrînde gheţoasele-i fiori, Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire, În visuri fericite m-ar duce către nori. |
Citiţi un fragment din această carte.