Ziua Sfântului Murphy, în calendarul penibilo-absurd

Ce aş fi vrut să ştiu despre copii şi nu mi-a spus nimeni înainte să mă apuc să-i fac...

Sunt la mijlocul unei crize care pare să nu se mai termine, presărată cu vizite inopinate la medici necunoscuţi şi diagnostice halucinante, care ne condamnă la perioade din ce în ce mai lungi de nelinişte şi de frângeri de inimă, şi parfumată cu tot soiul de odicolonuri ale babelor care ne trec zilnic pragul, pentru rendez-vous-uri sortite eşecului, de la prima vedere. Nu ştiu să zic dacă mă simt binecuvântată pentru felul în care Dumnezeu îmi deschide ferestrele sau să cer time-out în meciul meu cu uşile pe care oamenii mi le trântesc în faţă.

În luna ianuarie a anului 2004 o asistentă a unui ginecolog mucalit mă privea cu milă şi mă bătea încetişor pe spate, în vreme ce se mira cu voce tare cum de n-am avut nici o sarcină (fie ea şi accidentală) până „la vârsta asta”. Hai la ecograf, sus pe masă, mi-a zis. După ce m-a uns cu gelul cel rece, a privit spre ecranul alb-negru, a început a ţâţâi din buzele-i subţiri şi a zis: Vai, dar să vrei să rămâi însărcinată şi n-ai cum! Jamais!

Desigur, în clipa aceea masa ginecologică începu a se învârti cu mine, repede-repede, în închipuite spirale ameţitoare, tensiunea îmi scădea vertiginos şi nu ştiam dacă să plâng sau să o înjur pentru lipsa de tact. Doctorul cel mucalit, fie-i ţărâna uşoară, a zâmbit calm: lasă, domnişoară, că dacă vă hotărâţi, se rezolvă. O să începem cu un mic tratament care să pregătească terenul pentru fertilizare şi apoi vom vedea cum evoluează lucrurile, nu intraţi în panică, numai moartea e definitivă şi nici despre ea nu ştim prea multe. Mă anunţaţi când vreţi. Până una alta, luaţi aci reţeta asta, vitamina A si E, mai poftiţi la un control peste 3 săptămâni.

Am plecat din cabinetul doctorului cu o hârtie pe care scria: infertilitate secundară. Desigur, un diagnostic aberant, întrucât, aveam să aflu mai târziu că secundară e doar infertilitatea după o primă sarcină, fie ea dusă la bun sfârşit sau nu. Dar atunci, în ziua aceea de ianuarie, lumea mea, făcută bucăţi, nu reuşea să se adune de pe jos, de prin zloata de noroi şi gheaţă a Bucureştiului iubit. Aveam 28 de ani. Ceasul biologic împrumutase bang-urile Big Ben-ului. Sigur, nu-mi pusesem problema să am copii. Ba din contră, folosisem toate metodele contraceptive posibile, mai puţin injecţiile cu anticoncepţionale pe care nu le consideram destul de sigure. Aveam în faţa ochilor doar cele 2 cutii de Postinor pe care le înghiţisem crispată, în dimineţi febrile. Mă gândeam că dacă e aşa, aceasta era pedeapsa divină pentru lejeritatea cu care ştersesem cea mai mică posibilitate de a avea un copil, pentru uşurinţa cu care refuzasem categoric orice şansă de sarcină, graba cu care îmi smulsesem din pântece orice posibil ovul fecundat. Desigur, dacă s-ar fi întâmplat „nenorocirea”, n-aş fi fost în stare să fac un avort şi asta le-o spusesem foarte hotărâtă tuturor partenerilor mei. Ironia soartei, acum aflam că să fi vrut să am un copil şi tot nu s-ar fi întâmplat.

Am ajuns acasă cu lacrimi în ochi şi pe o voce foarte gravă mi-am anunţat logodnicul că n-am să-i pot dărui niciodată un copil. 4 luni mai târziu, aceeaşi asistentă îmi confirma sarcina, doctorul mucalit între timp murise. Am făcut această introducere lungă în subiect pentru că ştiu că citesc aceste rânduri şi mămici şi fete tinere sau doamne la vârsta Big-Ben-ului în urechi şi taţi curioşi foarte de ce e în capul unei mame. Dacă vi se încurcă printre picioare un ţânc şi vi se întâmplă să vă întâlniţi pe stradă cu prieteni buni odinioară, care nu vă mai recunosc, aveţi ocazia să treceţi în revistă câteva amănunte pe care nu ni le-a spus nimeni pe când ne înduioşam la vederea pruncilor prin parcuri. Dacă nu cunoaşteţi încă bucuria maternităţii, iată ce vă aşteaptă, în acelaşi pachet cu valurile de prolactină care vă vor îmbrobodi creierul peste câtva timp, când veţi pica de oboseală, dar vă veţi topi instant la cel mai mic semn de bunăvoinţă al bebeluşului dumneavoastră.

Nu mi-a spus nimeni că după ce am să devin mamă, n-o să mai dorm niciodată o noapte întreagă, liniştită. Mi-au spus că bucuria de a fi mamă nu se compară cu nimic altceva şi e adevărat, dar suferinţa, durerea, oboseala, disperarea sunt piese din acelaşi puzzle.

Nu mi-a spus nimeni că somnul copiilor poate fi o bucurie mare sau o problemă uriaşă, am tot auzit expresia: dorm ca un prunc nevinovat!

Nu mi-a spus nimeni că în primii 40 de ani de viaţă copiii sunt o permanentă sursă de îngrijorare, de trăire cu inima în gât, de trecere bruscă de la agonie la extaz, de război cu sistemul, cu familia, cu prietenii, cu lumea în general. Am descoperit-o pe cont propriu, privindu-mi căsnicia cum se franjurează şi se drege şi iar se destramă şi iar o coasem la loc din două părţi cu fir roşu de mătasă.

Nu mi-a spus nimeni că o să asist neputincioasă la scene de neimaginat, în care copilul meu va fi înşfăcat de trei asistente, imobilizat şi înţepat aiurea în vene, cu ace de seringă „sterile, uitaţi”. Nu mi-a spus nimeni că n-o să am voie să le sar şi eu lor la jugulară, pentru că-s proaste şi rele şi n-au inimă şi îi învineţesc mîinile copilului meu care urlă şi mă strigă „Mamaaa! Mamaaaa!”. Mi-au spus doar că trebuie să aştept pe hol.

Nu mi-a spus nimeni că un iaurt sau un biscuit sau un pic de îngheţată pot face ravagii pe termen lung, pot cauza sensibilităţi pe care va trebui să le tratăm ani întregi, să le cocoloşim şi să le înconjurăm cu produse scumpe, mai scumpe decât restul produselor pentru copii, al căror preţ şi-aşa e cu nesimţire umflat în România. Nu mi-a spus nimeni că există copii care cresc fără bucuria unei ciocolate sau fără să li se permită să se joace cu nisip, ori să strângă în braţe o jucărie de pluş.

Nu mi-a spus nimeni că fiecare acumulare mică, de la statul în fund până la capacitatea de a minţi e o reuşită uriaşă de care nu toţi părinţii se bucură.

Nu mi-a spus nimeni că voi fi pusă în situaţia să-mi las copilul cu o femeie străină de mine şi ai mei, pe care o plătesc să îmi privească fiica jucându-se în parc în vreme ce eu merg la lucru, să aduc bani, să cumpărăm papi şi jucării... Nu mi-a spus nimeni că într-o zi, din senin, această femeie pe care am considerat-o minunată, ne va părăsi şi această despărţire neaşteptată mă va durea atât de tare încât n-am să mai pot să o privesc în ochi. Nu m-a avertizat nimeni că aceeaşi femeie mă va suna câteva zile mai târziu să-mi spună că vreme de câteva luni, pe când împărţea biscuiţii cu copila mea, în sângele ei tropăia virusul Hepatitei A, pe care "poate" i l-a transmis şi Irinei.

Nu mi-a spus nimeni o mulţime de amănunte pe care le descopăr în fiecare zi, din ce în ce mai multe şi mai copleşitoare şi exasperante până la depresie.

Dacă mai ştiţi, poate mi le spuneţi. Acum, până nu îmi crapă inima de frustrare, de neputinţa de a lua asupra mea toate durerile ei, cele reale şi cele închipuite, acum şi pururea, până când moartea, singura definitivă ne va despărţi.