Atinge stelele cu mâna

Când se dă în leagăn, Irina îşi zâmbeşte în oglindă.
- Taie! Taie! spune ea, printre hohote de râs şi alte indicaţii de regie.
Le plac rutinele copiilor. Toate trebuie să se desfăşoare după un anume tipic familiar, care îi linişteşte şi le confirmă lor, încă o dată, că universul e la locul lui şi nici un element neprevăzut nu le va tulbura tabieturile. De aceea, cine o dă în leagăn, trebuie să aprindă lumina, să stea în spatele ei, în dreapta, să nu-i blocheze privitul în oglindă şi să o dea "taie" - adică tare - cât să ajungă ea până la stele. În holul mic, pe post de lustră, am pus un lampion de hârtie albă, care întruchipează soarele şi agăţat de dânsul, două cercuri fosforescente, de care atârnă stele de câteva mărimi şi-o semilună mică. De câte ori se dă în leagăn, Irina atinge stelele sau luna cu mâna. Uneori, din prea mult entuziasm trage cam tare de ele şi atunci, stelele - suspendate cu gută subţire - îşi încolăcesc cozile în spirale caraghioase, care o fac să râdă şi mai tare.

E reconfortant să-ţi auzi copilul râzând. Mai ales după ce săptămâni bune am avut tot soiul de episoade halucinante, din care părea că nu ne mai trezim. Luaţi de valul analizelor medicale, cu pediatrul plecat în concediu până la sfârşitul lunii şi copilul acoperit de diverse bube şi bubiţe, amărâţi din cauza bonei, am uitat să ne bucurăm de ce e mai bun între toate poveştile astea. Irina învaţă în fiecare zi cuvinte noi. În română, în engleză, din cărticele, din cântecele, de la teletubbies, de la pisic, de la bunica, de la tati, de peste tot. Le prinde din zbor şi le stâlceşte, uneori e greu să-ţi dai seama ce spune dar iată că jucăriile vorbitoare se dovedesc a fi fost utile, Irina spune "muuuuun" şi ştie că aia e luna şi "taaar" şi ştie că alea sunt stelele. De ieri bălmăjeşte şi câte un "mibău" care sigur înseamnă "rainbow". De la Târgul de Carte i-am cumpărat o gentuţă cu opt cărticele, care atât de mult i-au plăcut încât a luat-o pe una dintre ele în pat şi a adormit cu ea sub bărbiţă, molfăindu-şi ritmic două degete.

A descoperit de curând că există posibilitatea să doarmă cu mama şi acasă, nu doar la bunici. De aceea se trezeşte uneori în miez de noapte ori spre dimineaţă când afară încă e întuneric şi strigă: "Mama! mama! Tachiii! Adaaaaaa! Vauuuu!" - până la urmă cineva tot vine.

De obicei vine tati, care o ia în braţe şi-o poartă până în dormitor şi aşa se face că mă trezesc pe la 3 în noapte că mă mângâie o mână mică pe obraz şi mă topesc instant, acolo sub plapumă, la gândul că poate mi s-a părut, sau vorba bunicului Irinei "parcă m-a atins un înger". Suntem caraghioşi, noi ăştia, copleşiţi de diverse angoase urbane, înglodaţi în responsabilităţi şi autocontemplaţii, cum ni se înmoaie convingerile şi orgoliile, pe neaşteptate.

O fi bine să doarmă Irina în patul părinţilor? Lasă că salteaua nu e tocmai grozavă nici pentru coloana mea vertebrală, d-apăi pentru a ei, încă fragilă, abia ieşită din găoace. Dar la psihic, oare n-o influenţa-o nicicum?
- De ce nu vrei să dormi cu Irina, mă întreabă soţul contrariat. E fată, n-are ce să se întâmple.
- Nu e bine. Devine şi mai dependentă de mine, zic, deşi ar trebui să recunosc cinstit, că eu devin prea dependentă de ea, de ţocăitul ei discret, la unison cu tic-tacul ceasului (tica-tica îi spune Irina), de mirosul hăinuţelor ei mereu curate, de pupicii furaţi pe întuneric, pe când ea doarme, de imaginea ei de înger cuminte, cuibărit între pernele cele mari, sau de felul în care se lipeşte de mine, ca să nu-i fie frig sau ca să fie sigură că nu plec nicăieri.
- Bine n-am s-o mai aduc.

Şi iarăşi, spre dimineaţă, mă trezesc cu copila cântându-mi în ureche lalilalilala şi cu soţul privind-o siderat de parcă abia acum o descoperă, acum când zice "Taaaaati" şi zâmbeşte şăgalnic, acum când nu se poate abţine să nu-i spună, în vreme ce-i mângâie fruntea "frumoasa tatei".

În liftul Spitalului Militar, pe când plecam uşuraţi de rezultatul bun al încă unui set de analize, Valu, destins, zâmbea.
-De ce zâmbeşti? N-ai nici un motiv să fii bucuros în clipa asta, m-am apucat să-i scutur puţin iluziile că nimic rău nu i se poate întâmpla.
- Ba am toate motivele din lume. Am o fetiţă superbă, o soţie care mă iubeşte şi un motan pufos. Ce mi-aş putea dori mai mult?

Desigur, îmi face plăcere să aud ce-mi spune. Dar n-am ieşit încă la liman, mai avem de parcurs câţiva kilometri în aval până să putem răsufla uşuraţi. Acasă, Irina, cuminte, când se dă în leagăn, zâmbeşte şi ea.

- Hai Irina, atinge stelele!
Se agaţă iar de stele, mai-mai să le rupă
- Ok, Irina, lasă stelele. Dă-le drumu', Irina! Lasă stelele! Irina!