Mă întrebam unde am aflat prima dată despre viața din India? Mi-am amintit cu plăcere că în liceu că am citit pentru prima dată despre aceste locuri în cartea lui Mircea Eliade, Maitreyi.
A trecut timpul... și iată că am avut marea șansă să am timpul și starea să ajung și eu acolo.
Am parcurs aproximativ 2.000 km în Rajasthan, cea mai întinsă provincie a Indiei, în mare mare parte o zonă de deșert sau aflată în vecinătatea acestuia - o provincie care are din acest motiv și cea mai mică densitate a populației din India. (Dar deși densitatea teoretică în cifre nu e mare, orașele mi ne păreau foarte foarte aglomerate.)
Am ales această zonă pentru că am vrut să vizitez obiectivele istorice din "Triunghiul de Aur" - între orașele New Delhi, Jaipur și Agra, unde se află și Taj Mahal, una din cele 7 minuni ale lumii. O altă surpriză foarte plăcută este că am dat de vestigii istorice impresionante de care nu am auzit deloc.
Totuși, privind acum în urmă, habar nu am avut la ce să mă aștept în India. Surprizele pozitive le-au depășit cu mult pe cele ușor neplăcute.
Acum știu: trebuie mers în India cu dorința de cunoaștere și de adaptare la ce ți se oferă. Pentru mine a fost relativ ușor pentru că în general văd partea plină a paharului și nu pe cea goală. (ha ha)
Prima impresie este că India este foarte birocratică - impresia asta a venit cu ocazia aplicației online pentru e-viză, care necesită completarea unui formular online cu multe întrebări și date personale. Birocrația a continuat să se manifeste și la fața locului, așa că fiecare turist a petrecut un timp care mi se părea infinit cu formalitățile de intrare în țară - deci am avut multe ore de stat la coadă... și asta după alte multe ore de zbor. Deși intrarea se face cu un pașaport biometric, procesul necesită scanarea amănunțită a tuturor degetelor și nenumărate ștampile. În concluzie, am intrat in India prin aeroport New Delhi cu răbdarea la limită după coada interminabilă de peste 2 ore și ceva.
Dar ne-a prins bine!
În zilele următoare aveam să învățăm la greu cele trei cuvinte cheie din India: Răbdare, Răbdare, Răbdare! Le scriu cu literă mari, pentru că e o învățătură bună. Și esențială.
Am găsit un popor indian foarte numeros, dar foarte calm. Nu am simțit deloc că "arde ceva", că trebuie ceva făcut urgent și acum! Deci Răbdare, Răbdare, Răbdare din nou. Zau, lumea stătea peste tot la coadă fără să se enerveze.
Fiind foarte numeroși poate învață de mici și sînt obișnuiți cu statul la coadă, cum erau (poate) obișnuiți și părinții noștri cu coada de la aprozar, când (poate) se dădea ceva.
Peste tot dai de oameni drăguți și prietenoși, dornici să te ajute. Majoritatea se descurcă binișor cu engleza.
Nu ne-am simțit nicăieri deloc stingheri sau în pericol de orice fel - ne-am simțit liberi. Am vizitat și cartiere mai lăturalnice din orașe mari, și pe jos și cu tuk-tukul - acea motoretă cu trei roți a lor. Ajungeam noaptea la hotel fără nici o problemă sau risc, deși pilotul tuk-tukului nu știa deloc engleză.
Am văzut un popor muncitor, în continuă mișcare browniană, un popor care întreprinde ceva în funcție de rostul pe care și l-a croit, cu dorința evidentă de a crește și a persevera. Mulți însă ar avea nevoie de o direcție clară, de o ghidare, de reguli clare de organizare și realizare care ar trebui respectate. În multe domenii lucrurile sunt haotice... multe lasă de dorit. Cred din păcate se produce masiv și nu neapărat de calitate, cu multă trudă și efort neoptimizat.
Nu am văzut nici un obez prin preajmă, dar nici nu am văzut oameni făcând sport. Altfel, am văzut oameni ingenioși care și-au transformat bicicletele în triciclete cu o platformă pe care pot transporta cantități mari de marfă. Apoi, motoretele au fost transformate în vehicule cu trei roți pentru a putea încărca mai multe peroane, bagaje și marfă. În sate, am văzut camioane mici, motorizate, făcute artizanal, fără capotă și fără cabină, așa numitele cabrio, dar care satisfăceau din plin nevoile agricultorului.
Terenurile agricole erau minunat lucrate până la ultimul centimetru, curate și frumos amenajate, gata de cele două culturi care se realizează anual.
Mi s-a părut, la prima vizită fiind, un popor fără multă inițiativă personală - nu mi s-a părut că aveau o dorință puternică de a face ceva ei înșiși, de a încerca pe cont propriu ceva. Așteptau ca șeful lor să le explice fiecare nouă acțiune ce trebuia făcută. Poate că e vorba de politețe, poate că este vorba de lipsă de comunicare, poate că este vorba de tradiție, nu am un răspuns clar.
Am învățat multe despre religia jainistă, hinduism și ramificațiile sale, precum și despre alte religii practicate în India. Cu maximă bucurie am vizitat fortărețe, temple, clădiri de cult, conace și palate, construite acum mai bine de 500 de ani - locuri geniale care ne vorbesc despre o societate foarte avansată din punct de vedere tehnic și deosebit de bine organizată pentru a-și păstra valorile și teritoriul.
Templele pe care le-am vizitat erau construite din piatră și aveau forme arhitecturale deosebite, susținute de coloane adesea sculptate care vorbeau despre religia și obiceiurile aparte ale acelor timpuri.
Totul te pune pe gânduri, de fiecare dată când le vizitezi - realizezi ce cunoștințe avansate pentru acele timpuri în domeniul acestor construcții magnifice puteau avea, te gândești la efortul uman și la sacrificiul necesar pentru a le construi, la puterea financiară și religioasă a secolelor XV și XVI din Rajasthan.
Să revenim la viața de zi cu zi.
Primul șoc real a fost primul sens giratoriu din New Delhi unde era o imensitate de motorete cu mai mult de două peroane, biciclete pline de marfă, cărucioare cu marfă, pietoni, mașini și camioane, care se învârteau și claxonau de zor - și bine înțeles câte o sfântă vacă, pe post de coordonator de trafic.
Am observat că intersecțiile funcționează după regula dimensiunii vehiculului. Claxonezi pentru a te face remarcat, pentru a-i saluta pe "colegii" cu care împarți drumul. Chiar dacă ești singur pe un drum larg, seara, și trece o motoretă pe lângă tine, ești întâmpinat cu un claxon. Nu am văzut oameni nervoși la volan sau la ghidon, deși densitatea traficului este infinit mai mare decât în Europa.
Există mii de motorete Hero de 100cc pe drum, conduse majoritatea fără cască de protecție. Pe ele încalecă adesea 3 sau 4 persoane , copii mici și femei, - cu multe bagaje.
Am întâlnit perechi tinere venite în palate să facă fotografii de nuntă - toți zâmbeau frumos când le ceream permisiunea de a-i fotografia; peste tot elevi îmbrăcați regulamentar în uniforme școlare aflați în vizite organizate ne cereau să facem selfie cu ei.
Pentru că am căutat mai mult localuri populare, am avut parte de o mâncare indiană deosebită și gustoasă, cu mirodeniile aferente, gătită cu drag.
Am avut șansa să fim cazați în marea majoritate a nopților în conacele maharajahului zonei respective. Așa am aflat și mai multe despre trecutul zonei în care ne aflam. Șansa noastră a fost că am întâlnit un ghid extraordinar, foarte bine pregătit, care ne-a însoțit pe parcursul vizitei în India. În timpul transferurilor cu autocarul între diferite localități aveam parte de lecții de istorie și de cultură foarte foarte interesante. Așa că am aflat multe și despre politica actuală a Indiei, despre sistemul de învățământ gratuit, despre caste și faptul că încă și acum 90% din căsătorii sunt aranjate, dar și despre progresele imense făcute în ultimii 30 de ani și câte ceva în ceea ce privește planurile viitoare.
Din punct de vedere fotografic culorile și peisajele din India sînt de excepție -totul te uimește, totul este neașteptat, este un carusel extraordinar de atrăgător. Voi încerca mai departe să vă povestesc vizual câteva dintre experiențele și sentimentele mele din India.
Deja mă gândesc la următoarea imersiune in acel univers uluitor.
