Regăsesc cu plăcere Casa Municipală de Cultură, amintind de Castelul Huniazilor. Schimb saluturi cu mai bine de jumătate din participanţi, n-am trecut, deci, neobservat anul trecut. Fuseseră 4 poeţi străini, acum sunt numai doi: rafinatul maghiar Gáal Áron, care-mi dăruise un articol pentru Memorial. L-am publicat ca tur personal, în original şi traducere. N-a mai venit Grigore Chiper, redactor la Contrafort, din Chişinău, în schimb e prezent profesorul Huzău, din Maramureşul ukrainean. Chiper e delicat ca o fată, Huzău are aerul unui taloner de rugby. Ai sta săptămâni în şir de vorbă cu el, despre istorie, mai mult decât despre literatură. Dar, vai, ce ne spune e atât de exasperant. Presiunile pe care le suportă comunitatea românească de peste Tisa sunt mai dure decât pe vremea sovietelor.
M-am luat cu vorba şi am trecut peste deschiderea oficială. N-o să plictisesc cititorii cu relatarea cuvintelor protocolare ale autorităţilor, ci o să notez că anul ăsta invitatul de onoare este criticul, poetul, scriitorul şi publicistul Gheorghe Grigurcu. Puţinătatea fiinţei fizice rimează cu modestia, cu tonul aproape şoptit. Îmi amintesc că aşa era şi Marin Sorescu. Să mai spun că tot ce auzim e cu miez? Nu e cazul.
L-am mai remarcat pe Gabriel Cojocaru, directorul editurii clujene Grinta, aflată în creştere de viteză. Propune, concret, preluarea de către editură a unui volum antologic în care să se adune contribuţiile fiecărei ediţii. Cea la care participăm e a XXXIII-a. Dar nimeni n-a strâns contribuţiile astea. Poate de la anul. Oricum, Grinta vine, pe lângă alte cărţi care se vând la un stand, cu Apelul de seară, o excelentă antologie de parodii, în dublă ediţie, original şi prelucrare. O istorie sui generis a poeziei române, de la Dosoftei la... Cosmin Perţa. Tânărul poet, fiul autorului, se întâmplă să fie eroul rubricii Ex abrupto, a lui Radu Ţuculescu, în Tribuna. A, da. Autorul, Lucian Perţa, e director al Casei de Cultură din Vişeu. Anul trecut mi-a parodiat pe loc, la cină, la Deseşti, un poem de două strofe. Anul ăsta recidivează, demolând savuros un poem de dragoste.
Cuvânt cu care ne apropiem de liceul de fete Regele Ferdinand. Unde un grup de participanţi recită, ce altceva, poeme de dragoste. Sunt încântat de diversitatea stilistică, dar sunt cucerit, alături de asistenţa cu majoritate adolescentină, de poezia rafinat erotică a lui Vasile Morar, altfel redactorul paginii culturale la un ziar transilvan. Amestec distilat de Arghezi şi Emil Brumaru. Incursiunea la liceu a fost prezidată de directorul Memorialului, el însuşi poet.
Preşedintele Festivalului, poetul Vasile Muste, director al Casei de Cultură, conduce alt grup de poeţi la colegiul naţional Dragoş Vodă. Acolo poezia de dragoste face loc celei filosofice, apreciate de elevii ultimei clase.
După masa de prânz am plecat în comuna Deseşti, unde se petrece partea tradiţională a festivalului: Acolo, Gheorghe Pârja e acasă la el. Întreg festivalul are cam trei sesiuni de premiere, dar premiile cu greutate se conferă la Deseşti, în curtea casei părinteşti a poetului. Casa e pe un deal, dincolo de cimitir şi de biserica de lemn, ce ţine minte din 1770. Ca şi anul trecut, ne adunăm pentru o rugăciune la mormântul unuia din foştii participanţi la festival, localnic. Părintele Ioan Pintea, din Bistriţa, face oficiul.
La biserică e slujbă. Preotul local se cunoaşte, desigur, cu părintele Pintea, acesta mimetizează între oaspeţi. Ies, fumul de tămâie şi aerul puţin mă sufocă. Pe cărarea dintre biserică şi cimitir trece un car cu boi. Da. Nu vă frecaţi la ochi. Un car cu boi, boii în jug, roţile de lemn, nu de camion. Plin cu crengi, cu loazbe. Cu fân ar fi fost prea mult, nu e zonă de păşune. Cărăuşul nu-i îmbrăcat în costum folcloric, astea-s pentru căminul cultural al comunei, mai târzior. E îmbrăcat ca toţi ţăranii. Când trece prin faţă noastră vedem că vorbeşte la celular. Îmi aduc aminte de alt reportaj, cu câţiva ani în urmă, despre ciobanii din Poiana Sibiului, rivali ai celor din Jina: Transhumanţă cu Mercedes şi celulare. Radu Ţuculescu mormăie reflex: ăsta-i subiect de proză. Aud fraza a suta oară, de 33 de ani de când ne ştim. Înseamnă că ne-am cunoscut în anul când festivalul de poezie de la Sighet debuta.
height="225">Cobor cu părintele Pintea. Îl întreb cine deţine drepturile la Jurnalul Fericirii. Nu ştiu, eu le am numai pentru cartea de predici, s-a editat de curând. S-a reeditat, părinte. Aşa e, admite prietenul celui care a fost monahul Nicolae de la Rohia, alias Nicolae Steinhardt.
Înainte de a intra în Căminul cultural, unde domneşte (ce păcat că limba română nu are un verb omolog pentru rege, am avut zeci de domnitori şi prea puţini regi) profesorul Aurel Făt, şi unde vor recita toţi poeţii prezenţi, că marele premiu al festivalului, decernat, cum spuneam, pe treptele casei părinteşti a poetului Gheorghe Pârja, fu atribuit oaspetelui de onoare, Gheorghe Grigurcu. Şi că poetul maghiar a citit un poem despre Nichita, scris pe loc, din emoţie şi tradus, cu altă emoţie de părintele Pintea. Mă strecor să-i cer lui Áron poemul. Mi-l promite. Se va ţine de cuvânt, anul trecut mi-a trimis articolul despre Memorial. Ce frumos e în curtea mamei lui Pârja! Mere, nuci, ţuică ardelenească şi pancove. Mătuşa care le făcea, până anul trecut, pentru festival, care-i prilej de sărbătoare în casa asta, se stinsese... cu o zi înainte. Pancovele, coapte acum de mama poetului, dau iluzia că o vedem pe bătrâna mărunţică. E drept, nu mai umblă ca un prâsnel cu tava, acum tava e dusă de o fetişcană în costum moroşenesc, frumoasă şi ţapănă, ca toate femeile de aici, batăr că mai e pân'ce-o fi fătuca asta iabraşă femeie. Serveşte ţuici, te îmbie cu pancove şi... îşi alege oaspeţii mai de seamă, cărora le dăruieşte... sidiuri. Cu ea. Cântând de-alea de aici, acompaniată de doi băieţi, unul cu cetera, celălalt cu zongora. Vor străluci la cămin, între recitalul de poezie şi cină. Se va detaşa din toată trupa folclorică a profesorului Făt.
Primarul şi viceprimarul fac figură defel stingheră în sala căminului, sunt de-ai casei. Ciocnesc apoi păhărelele cu ţuică, la cină, cu toţi oaspeţii. Ca un făcut, nimeresc tot în faţa lui Gáal Áron, a cărui simţire o descoperisem de anul trecut, dar a cărui gândire europeană (stricto sensu!) o voi descoperi abia mâine, la o masă rotundă.
Până la masa rotundă particip, cu amuzament şi un strop de uimire, la atelierul parodistului de la Vişeu: prelucrează în direct unul din poemele de dragoste citite ieri, la liceul de fete. Efectul e devastator şi, într-un fel, salutar: lirismul patetic, pigmentat de un strop de autoironie, al originalului, e convertit în humor vitriolant, dar salubru, păstrând ceva din eul vocii auctoriale. Autorul râde, cucerit. Ce era să facă?
Profesorul clujean, dr. László Alexandru e ales să modereze masa rotundă Scriitori şi repere morale în literatura română contemporană. E momentul de substanţă al festivalului. Sigur, nu se reduce la poezie, iar la masa prezidiului şed trei poeţi de facturi diferite şi trei critici: meditativul bucolic părinte Ioan Pintea, minerul de diamante Vasile Mustea şi filosoful Gáal Áron pe de o parte, rafinatul profesor clujean, oaspetele de onoare şi conferenţiarul doctor Nicolae Iuga, prorector al Universităţii de Nord.
Dialogul se amorsează prin întrebările declanşate de alocuţiunea molcomă a lui Gheorghe Grigurcu, apoi lunecă mai degrabă spre schimbul de valori între zone literare. Vasile Gogea, redactorul şef al editurii Grinta, poet delicat, aplecat spre filosofia clasică, readuce discuţia la obârşiile moralităţii în literatură. Primeşte două replici consistente, din direcţii diferite: părintele Pintea bate monedă pe tratamentul discriminator la care a fost supus un suflet unic, Nicolae Steinhardt, ocultat atât înăuntrul cât şi în afara fruntariilor literare. Totuşi deschiderea culturală către spaţiul european e o şansă de revigorare tocmai a identităţii culturale proprii, afirmă poetul maghiar. Dar cu câtă eleganţă şi logică o face! Clişeul politic capătă, în cuvântul d-sale ambalajul autenticităţii, de pe poziţia... experienţei.
Masa rotundă se derulase în sala de conferinţe a Casei de Cultură, unde revenim, după amiază, pentru ultimul recital de poezie şi muzică. Poezia de la participanţi, muzica de la gazde: trioul Marmaţia, aceeaşi structură ca adolescenţii din Deseşti, vocalista frumoasă foc, ceteraşul şi zongoristul, aprind sala cu ritmuri moroşeneşti. E timpul ca cititorii să-şi amintească, ceteră e vioara, iar chitarei i se spune, aici, zongoră. Nu e chiar chitară flamenco, ci una oarecum adaptată. Ultima cină o luăm în cadru intim, în altă sală a Casei de Cultură.
În fine, duminică 8 octombrie, a doua excursie la Săpânţa, poeţii participanţi se întâlnesc cu versurile naive ale lui Stan Ioan Pătraş, la Cimitirul vesel, apoi, ultimul drum de anul ăsta e la Muzeul Satului din Sighet. Situat pe un deal, la marginea oraşului, muzeul închipuie un sat, focalizat pe biserică, una de lemn, tipic moroşenească, plasată în punctul cel mai înalt. Case din toată zona, începând din secolul XVIII. Un Maramureş concentrat, cu porţi cu tot. Porţi autentice, cu străvechi simboluri celtice solare, nu kitschurile mărite la scară, hibride arhitectonice, în care coloana lui Brâncuşi nu are ce căuta, dar care se vindeau acum 10-20 de ani. Acum, până şi meşteşugul acestora s-a pierdut. Poeţii se adună pe tăpşanul din faţa bisericii, regăsind momentul; de la Deseşti. Versurile izvorăsc fără program. La revedere, pe toamna viitoare!