- Coc, coc, coc... Mamaaaa! Coc, coc, coc!
- Da, Irina, intră.
De obicei vine cu cănuţa de apă după ea. Se cocoaţă relativ uşor lângă mine în pat.
- Ute! Maaau!
- Da, da, mămico, mau, shhh, că e noapte, hai să mai dormim un pic.
Se culcuşeşte lângă mine, ia poziţia de somn (cu două degete în guriţă şi cu pleoapele lipite cu oarece greutate) şi se mai fâţâie preţ de câteva minute. Zece, uneori poate douăzeci. Nu stă mai mult de 45 de secunde în aceeaşi poziţie, ceea ce face ca orice urmă din somnul restant să se ducă pe pustii. În cele din urmă cedez.
- Hai mămico, să ne spălăm pe dinţi.
E bucurie mare cu spălatul pe dinţi. Cocoţată pe capacul de toaletă, ţinându-se cu o mână de chiuvetă (Cadee!), îmi întinde pe rând periuţele (a mea, a ta) şi tuburile de pastă de dinţi (pataaaa!). Apoi îmi înmânează ceremonioasă demachiantul, tonerul şi cele două cutiuţe de cremă, fără să greşească vreodată ordinea.
- Cine e în oglindă?
- Ina!
- Şi lângă Irina cine e?
- Mami!
- Bravo, Irina!
- Bavooo! Opa! Pacacu!
E crucial să nu uităm să punem capacele tuturor sticlelor şi tubuşoarelor. Nu care cumva să le încurcăm. Mergem apoi la bucătărie pentru micul dejun. Pun la fiert apa pentru cafeaua lui tati şi pentru ceaiul meu, laptele Irinei se încălzeşte la microunde.
- Papa! Papa! strigă Irina, nerăbdătoare, când aude clopoţelul cuptorului.
Nu mai vrea cereale de bebeluşi, a trecut la cheerios şi la cereale integrale cu fructe zaharisite. Stafidele însă nu-s bune, trebuie scoase una câte una şi puse în cana în care Irina încă mai face "cacau". Am descoperit într-o dimineaţă, pe când număram linguriţele de cafea pe care le puneam în ibric, că fiică-mea se hrăneşte singură... Evident, toarnă pe haine jumătate din ce e în lingură, dar reuşeşte totuşi să bage şi în guriţă măcar 2-3 cheerios. Uneori vrea "mii"(miere), alteori cere "mîîîî" (măr). Ca şi japoneza, biberoneza este o limbă plină de nuanţe, care se schimbă în funcţie de intonaţie şi accent. Trebuie să fii foarte, foarte atent, să n-o dai în bară. După ce micul dejun e gata, Irina se instalează pe canapea, de unde se uită la teletubbies.
- Hai, să-l trezim pe tati!
Lip, lip, lip pe hol, "coc, coc, coc, taaaaaaaatiiii"... Tati mormăie ceva şi se întoarce pe partea cealaltă. Uneori Irina se urcă peste el în pat, alteori trânteşte uşile noptierei de lângă urechea lui tati, în fine, face destul tărăboi ca să-l dea jos.
- Dos, Tati! (litera J e destul de complicată)
Când încep să mă fardez, se proţăpeşte lângă mine şi-mi imită gesturile: cu un degeţel îşi întinde pe pleoape un fard imaginar, apoi cu mişcări uşor stângace se mânjeşte până şi pe nas cu un lipstick incolor pe care i l-am cedat, ca să-mi salvez preţioasele rujuri.
- Ţsssst! îşi dă fata mamei şi cu un spray care nu există. Apoi se aude cheia în uşă şi mi se aruncă la picioare, of, mami, a venit Ani şi ştiu eu că tu pleci, nuuuu! Mami, mami, mami, mami!
Într-adevăr, în fiecare dimineaţă, la zece minute după ce Ani deschide uşa, mami pleacă.
Mă întâlnesc uneori cu mămici cu copii cam de vârsta Irinei şi mi se pune un nod în gât. Sunt drăgălaşi, frumoşi, deştepţi, unii vorbesc mai bine decât Irina mea, alţii sunt încă în faza "pitit după fusta mamei". De fiecare dată mă gândesc ce-o face Irina, o fi mâncat, o fi cuminte, ce perete o mai fi mâzgălit azi... ce-o mai fi învăţat în lipsa mea?
A învăţat să care după ea prin casă un scăunel pe care se cocoaţă când îi trebuie ceva la care nu ajunge. A învăţat să mănânce "pica"(pizza) si "patau" (pate) pe "pâne" cot la cot cu tati...A învăţat să bea din cană normală, ba chiar şi direct din sticlă. Aduce din bucătărie câte o sticlă mare de apă, "dai, bei!" spune şi nanny trebuie să se execute. A învăţat să se uite luuung când vrea ceva interzis şi să bată din gene până primeşte. A învăţat să adoarmă fără mami. Eu o văd dimineaţa, preţ de o oră. Pe urmă, mă înghite oraşul acesta ocupat de prea mulţi venetici, dispar în ceaţă (la propriu), mă pierd prin mulţimi, cu gândul tot acasă, la Irina mea, cea care şi mâine la prima oră îmi va bate la uşă şi va striga "coc, coc, coc, maaaamiiii!"...