Viktor Erofeev şi problema sufletului românesc

Atunci când mor, americanii se transformă în automobile, spune Viktor Erofeev în cartea sa Cinci fluvii ale vieţii. În ce se transformă însă românii, mă întreb eu? Cred că fiecare se transformă într-o oaie, şi nu într-un lup, cum o făceau dacii, deoarece după cum bine se ştie între daci şi români există totuşi o oarecare diferenţă şi nu-i văd pe "recenţii" urmaşi ai geto-dacilor zbierând extatic şi aruncându-se de pe vârful unui bloc într-o suliţă înfiptă undeva printre tomberoane. Oaia înseamnă turmă, înseamnă anonimatul şi întunericul călduţ şi comod al ocolului, înseamnă iresponsabilitate şi speranţa deşartă într-o forţă exterioară care va face ca lucrurile să meargă, înseamnă bâţâiala lipicioasă denunţată de Patapievici în Politicele lui, înseamnă atotputernicia păstorilor, înseamnă să fie tunsă şi oricând sacrificată fără nici un fel de explicaţii. Iar sufletul de oaie al poporului român a avut timp să se formeze, adică să se nască, să crească şi să se maturizeze pe parcursul celor aproape cincizeci de ani ai comunismului. Românii sunt un public. Însă nu un public dintr-o filarmonică şi nici măcar un public dintr-o discotecă. Ei sunt publicul privitor dintr-un cinematograf al Istoriei. Ei privesc la imensul ecran pe care se derulează istoria însăşi. Ei privesc la realitate ca la un documentar şi se identifică până într-atâta încât sunt momente în care lor chiar li se pare că ei definesc derularea evenimentelor de pe marele ecran. Ei aplaudă, strigă, huiduiesc sau râd, înjură şi plâng deopotrivă. Ei sunt în film. Ei sunt filmul. Lipseşte, poate, un documentar chiar despre acest public privitor din sală şi poate că lungmetrajul ar reprezenta într-un mod autentic istoria reală a românilor. Iar vizionarea acestui film ar avea efecte nebănuite în trezirea poporului român la autentica realitate. Iată câteva secvenţe... Românii care au primit comunismul nu erau alţii decât aceiaşi români care îl aclamaseră anterior pe Zelea-Codreanu, pe Carol al II-lea, pe mareşalul Antonescu sau îi jeliseră pe martirii neamului românesc, legionarii Moţa şi Marin. Îi aclamau într-un mod spontan şi tot atât de spontan preluau, slugarnic şi mimetic, toate atributele gestuale sau lexice utile contextului în care apărea păstorul dominant. Aceeaşi expresie pe feţele oamenilor aplaudând la congrese sau ridicând mâinile în salutul legionar.

Pentru a vedea mai bine omogenitatea entuziasmului tâmp de pe feţele românilor, s-ar putea realiza o serie de colaje în care, spre exemplu, Horia Sima ar fi înlocuit cu Ceauşescu şi invers. Ar fi savuroasă realizarea cinematografică a vizitei lui Iuliu Maniu la un şantier socialist sau apariţia regelui Minai însoţit de împuşcata academiciană chimistă la tribuna unei parade de Întâi Mai. Aceste "inadvertenţe" istorice comise cu bună ştiinţă nu ar ştirbi însă din imaginea excitaţiei colective care se declanşa şi se amplifica galopant doar şi la afişarea imaginii păstorului, nemaivorbind de isteria care se declanşa la apariţia lui fizică. Era ca la un concert rock, în care liderul, idolul, fetişul, cumirul sau, de cealaltă parte, Tătucul, Führer-ul, Cârmaciul sau Ducele mizau exclusiv pe instinctul de turmă al oamenilor, pe nevoia lor de adorare şi ploconire şi, în esenţă, ar fi putut fi înlocuiţi unii cu ceilalţi fără a afecta într-un mod semnificativ reacţia publicului. Stalin în locul lui Freddy Mercury, Mussolini în locul lui Eros Ramazzotti sau, la alegere, Luciano Pavarotti, Hitler în locul lui Jimi Hendrix, arzându-şi chitara în loc de a gaza evrei, şi Mao Zedong drept solist vocal în Mekong Delta sau într-un film de John Woo. Esenţa pavloviană a unei asemenea reacţii este absolut evidentă şi ea a funcţionat indiferent de orientarea ideologică a păstorilor-hegemoni - liberali, ţărănişti, legionari sau comunişti.

La sfârşitul filmului publicul privitor este aspirat în spaţiul ecranului, cinematograful este incendiat de către o gaşcă de terorişti niciodată identificaţi, totul se pierde în flăcări, dacii liberi coboară din Maramureş şi istoria ar fi putut s-o ia de la capăt. Ştim însă cum a fost în realitate. Atunci când păstorii se mai şi omorau între ei, turma se plia pe directivele păstorilor majoritari şi cu o justificată vehemenţă stigmatiza pe criminalii, urzitorii de rele şi duşmanii poporului, care nu cu mult timp în urmă păstoriseră şi ei aceeaşi turmă. Iată şi un arhetip definitoriu pentru mentalitatea românului - trădarea, un arhetip implementat organic în conştiinţa colectivă românească. În lumina evenimentelor din 28 iunie 1940, oricare "baser" ştie că românul autentic este un trădător. Doar ne-am ales noi, "baserii", cu peste un milion de români basarabeni torturaţi, ucişi, deportaţi, apoi ucişi din nou, apoi iarăşi torturaţi şi deportaţi în urma cedării Basarabiei şi apoi... uitaţi. Trădarea la români nu este o problemă de atitudine, ci provine din apetenţa lor pentru spectacole. Românilor le place să privească, să asiste şi chiar să şi participe, indiferent de faptul că de obicei participă în calitatea lor de învinşi. Nu mai are nici o importanţă atâta timp cât românii nu sunt un popor. Ei sunt un public. Doar de la romani ne tragem. "Pâine şi circ." Voyeurism pur. Trădătorii voyeurişti preocupaţi cu imitarea cât mai fidelă a unor salturi dintr-o etapă în alta a istoriei şi aşteptând să se producă ceva de genul "miracolului german" sau "nipon", aşteptând venirea americanilor, deplângându-şi soarta de marginalizaţi ai Europei şi, după cum scria Patapievici, ştergându-se pe faţă de urina ruso-turcească.

Nu prea cred că un Carol al II-lea este poporul român. Nici măcar nu a fost român, ci un Hohenzollern. Nici Mihai al României nu este poporul român. Şi el a fost Hohenzollern. Nici Zelea-Codreanu nu cred că este poporul român, decât în măsura în care cineva ar dori să se identifice, poate, nu atât cu personalitatea, indiscutabil fascinantă, cât cu credinţa lui legionară. El este bucovinean şi într-un fel este mai degrabă paleoromân, precum bucovinean şi paleoromân este şi Eminescu. Amândoi sunt astfel un transplant pe corpul autenticei românităţi, pe care o redimensionează radical şi o amplifică, şi ei cu toţii au încercat să corecteze plăgile şi stigmatele unui popor care în inconştienţa lui şi-a dorit să subziste sub oricare limită la nivelul condiţiei de oaie. Toţi aceşti oameni nu sunt poporul român, deoarece poporul român este altceva. În semnificaţia lui cumulativă, termenul "popor" desemnează o masă de oameni care trăiesc de obicei într-un anonimat absolut şi fără a-şi dori să iasă din comoditatea lor călduţă, fapt care permite articularea unei sintagme totalizatoare - poporul român, rus, german, iar sub imperiul acestei sintagme cineva intră sau vrea să intre, evident, cu atât mai adânc cu cât mai lipsit este de identificative ale singularităţii şi unicităţii. Din aceeaşi cauză, a depersonalizării, omul-oaie se revendică de obicei de la calificativul cumulativ al pronumelui personal "noi" mai degrabă decât de la "eu" şi este de înţeles că o face dintr-o usturătoare lipsă sau chiar absenţă a consistenţei interioare pentru a se identifica drept ceva singular şi separat de turmă. Omul-oaie împrumută de la turmă calificativele şi consistenţa ei cantitativă, atâta timp cât lui însuşi îi lipseşte o anume consistenţă calitativă. În caz contrar vorbim despre o personalitate cu veleităţi păstoreşti. De cealaltă parte, omul-oaie are nevoie de păstor pentru a-şi construi un simulacru de personalitate, oricum flotantă, pe care o împrumută de la păstor şi o proiectează asupra lui însuşi. Oamenii-oaie sunt cele mai agresive cu putinţă animale, care periodic simt nevoia de a-şi schimba păstorii prin procedeul suprimării fizice. Culmea este că nu o fac în urma unei nevoi colective resimţite drept ceva irezistibil sau în urma unei evaluări lucide, ci în urma unei manipulări abile, i se spune "politică", întreprinse de către alţi păstori. Păstorii se taie între ei, ca în celebra baladă, iar turma asistă, entuziasmată sau mută, aplaudând sau săpând la Canal.

Nici chiar Memorialul durerii vizionat la televizor sau Cartea neagră a Securităţii nu au reuşit să mă convingă că pentru a accepta comunismul toţi românii au stat la Aiud, Piteşti, Gherla sau au tot săpat la Canal. Doar mai lucra cineva pământul, pornea strungul, preda la catedră, aplauda la congresele partidului sau compunea coruri patriotice. Asta ar însemna, într-un mod oarecum aluziv, că românul ştia să se prefacă, ascunzând nu atât ura, cât o indiferenţă profundă faţă de o ideologie utopică şi, în acelaşi timp, concentraţionară. Anonimul român cotidian a acceptat comunismul şi s-a acomodat cu el surprinzător de bine. Era o ideologie pe măsura identităţii româneşti. Iar eu cred că românii l-au ucis pe Ceauşescu nu din cauză că urau comunismul, chiar din contră, românii iubeau comunismul, care se potrivea cu sufletul lor de oaie, de fiinţe de turmă comunitară, iar pe Ceauşescu l-au ucis deoarece el era un prost comunist, precum era, implicit, şi un prost român, lucruri care se leagă, concluzia fiind că Ceauşescu nu avea nici măcar suflet de oaie, ci de oareşce subspecie de cornută carpatină, nedescoperită încă, fără un loc bine stabilit în catalogul lui Linnaeus. Astfel că moartea lui Ceauşescu ar trebui transferată de la capitolul "lovitură de stat" şi "omucidere" la "dispariţia speciilor rare", adică undeva într-un subdomeniu al zoologiei. Greşeala lui fatală a fost să nu fi ales corect între cele două variante de comunism, cea sovietică şi cea coreeană, iar alegând-o pe cea coreeană s-a pus, fără a o şti, împotriva propriilor filosovietici. Iar solidaritatea absolvenţilor de la Dnepropetrovsk l-a eliminat fără a sta prea mult pe gânduri, împreună cu nevastă cu tot. Iar eliminându-l pe Ceauşescu, românii s-au pus pe construit, bineînţeles sub auspiciile unei alte "etichete", mult mai seducătoare, cea a "democraţiei", nu altceva decât acelaşi comunism, însă în varianta altor lideri, care nici ei nu dispreţuiau ciomagul minerilor sau râurile de miere în perioada electorală ca instrumente de convingere extrem de eficiente amândouă pentru o populaţie aiurită de minciună, falsitate, sărăcie, promiscuitate şi prostie.

Încerc să-mi imaginez cum arată Edenul românilor, deoarece gândindu-mă la Iad începe să mă bântuie un insuportabil sentiment al redundanţei. Este destul să mă uit pe geam şi să ies în ceea ce eu numesc realitatea exterioară, să mă duc la serviciu sau să mă plimb pe străzi. Românii sunt un popor care visează la bine, însă în viaţă face rău, visează la Rai şi trăieşte în Iad, are în minte cele mai bune intenţii, însă aproapele e bine "să moară astăzi, pentru ca eu să mor mâine". Ştiu că Walhalla nordicilor este populată cu sufletele eroilor căzuţi în luptă. Raiul islamicilor este (supra)populat de seducătoarele hurii şi este o minunată grădină plină de fântâni şi triluri de păsări miraculoase. Un Rai al românilor ar trebui să fie plin de sufletele caprelor moarte ale vecinilor, într-o totală conformitate cu parafrazarea unor cunoscute versuri: "De la Nistru pân' la Tisa toată capra plânsu-mi-s-a". Mă întreb de ce s-ar fi putut plânge caprele? Probabil de spontaneitatea şi plăcerea cu care românii omoară caprele vecinilor.

Este evident că România este ţara capricidului legiferat, iar holocaustul caprelor, o caprofobie implicită, ca structură antropologică a imaginarului românilor, este o stare normală a lucrurilor. Trezeşte un imens interes faptul că sus-pomenitul capricid este nota distinctă a inconştientului colectiv al românilor, dacă e să-i reprezentăm ca exponenţi ai ultimei mutaţii identitare pe care au suportat-o populaţiile carpato-dunărene şi al cărei semn clar a fost nevoia de a se numi "poporul român". Este la fel de interesant că "noi suntem români, noi suntem români", text şi idee repetate cu o vehemenţă militantă şi chiar agresivă, erau proliferate de populaţii care nu aveau nimic împotrivă de a se fi numit anterior "vlahi", "valahi" sau "volohi". Eticheta generică de "român" se suprapunea identificativelor de apartenenţă regională - ardeleni, moldoveni sau regăţeni - scufundând întreaga istorie a populaţiilor carpato-danubiano-pontice într-un "melting pot" în care cearta definiţiilor sfida chiar modelul turnului Babel - volohi, munteni, români, moldoveni şi vrânceni, ardeleni şi transilvăneni. La un moment dat se decisese clar şi răspicat: gata cu bâjbâiala! Astfel "volohii" munteni, împreună cu cei ardeleni sau moldoveni, au devenit, simplu şi clar, români. La fel de spectaculos ca şi trădarea, pardon, întoarcerea armelor de la 23 august, iar cine în secolul optsprezece mai era încă valah ajunsese nu peste mult timp român, iar de aici încolo, adică înapoi, întreaga istorie devine o istorie a poporului român. Astfel, putem articula sintagme precum "românii lui Burebista" sau "românii lui Decebal", iar expresii precum "românii lui Mihai Viteazul" nu mai surprind pe nimeni, deoarece domnitorul ucis de propriii boieri lupta pentru întregirea Ţării, adică a României!?? La începutul secolului trecut exista o acută necesitate de a afirma latinitatea şi, implicit, românitatea poporului, care era, după cum scrie Lucian Boia, un popor "ex-centric", în afara centrului, întotdeauna la periferia câte unui imperiu, de unde şi concluzia că poporul român era un popor fără centru. În nord-estul Greciei şi Romei, la nord-vest de Bizanţ şi Stambul, la sud-vestul Moscovei sau la sud-est de Viena, românii erau permanent într-o margine sau, cum ar spune-o ruşii, permanent la "okraina" (krai - margine; u kraia - la margine; okraina - suburbie, margine). Şi dacă mă gândesc la Marea Unire, atunci descendenţii celui mai strălucit imperiu al antichităţii nu mai puteau exista împrăştiaţi pe la marginile a cel puţin trei imperii. Însă chiar şi uniţi, românii au rămas la margine şi într-un fel, fără a o şti, descendenţii daco-romanilor calchiază şi amplifică modelul ucrainenilor, deoarece Ucraina asta însemna şi asta şi era în Imperiul Rus - "margine", care era numită Rusia Mică (Malorossia, Malaia Rossia), tot aşa cum Bielorusia era Rusia Albă, iar Rusia propriu-zisă era Rusia Mare. România a fost o "Ucraină" a tuturor imperiilor cu care avusese nenorocul să se învecineze.

Atunci, în primii ani după venirea noastră în România, ne amuza teribil un eufemism pompos cu care românii "recenţi" încercau să "tencuiască" ingrata postare geografică a ţării lor - "suntem porţile între Orient şi Occident". Însă, adăugam noi, nu românii sunt cei ce le controlează. Este ca şi cum ar locui într-un pasaj subteran, unde în cel mai bun caz ar vinde tichete într-o toaletă publică, însă fără nici o posibilitate de a ieşi vreodată la suprafaţă. No comment.

Răsfoiesc însă în continuare atât de profunda carte a lui Viktor Erofeev, în care el nu povesteşte despre România nimic altceva decât că este ţara cu cei mai mulţi câini vagabonzi, atât de mulţi încât ajunseseră să alerge lătrând după avioanele care decolau de la Otopeni. Adică evoluţia este evidentă, de la lupul dacic la câinii vagabonzi ai lui Erofeev. Mai dau o pagină şi înţelepciunea autorului mă lasă fără grai. Mi se spune simplu ca bună ziua că dacă Rusia este subconştientul Occidentului, atunci India este subconştientul Rusiei, iar dacă ruşii ating limita în toate pe care le fac, atunci India trece cu indiferenţă peste. Cum stau însă românii cu limita, din moment ce, pentru a-i impulsiona autorul Jurnalului de la Păltiniş a scris mai întâi Apel către lichele, apoi Despre limită, un îndreptar metodologic amănunţit, în acest fel dând oarecum un răspuns imaginaţiei necruţătoare a lui Erofeev, iar în mintea mea această "limită" intra într-o sinonimie evidentă cu "marginea" pomenită mai sus. Pre mintea românilor, a fi la "limită" însemna, pe lângă "limita subzistenţei" ceauşiste, şi existenţa la "marginea" culturii şi civilizaţiei. Consecinţele efortului depus sunt oarecum vizibile chiar într-un alt titlu sugestiv, care este Tragicul, o altă carte a aceluiaşi autor, şi mă întreb care ar fi fost motivele acestuia de a o scrie, dacă nu conştientizarea clară a incapacităţii comunitare de a trece peste limită, comunitate care mai degrabă decide, dezastruos şi mizerabil, să subziste mult sub nivelul oricărei limite. Tentativa nu este una singulară în cultura română şi iată că un alt distins intelectual punctează, atât prin Minima moralia, dar mai ales prin Obscenitatea publică, noi şi noi feţe ale caprofobiei şi claustrofiliei româneşti. Politicele şi Omul recent le duc pe toate până la culminarea într-o paroxistică indiferenţă ridicată la nivel de pseudoideologie şi paradigmă totalizatoare a "armeanului" postmodern.

Revin însă la Erofeev. Este oarecum mai aproape de sufletul meu de paleoromân con/per-vertit la rusofilie. Mă întreb al cui subconştient este atunci România? Rectific, deoarece nu cred că românul ajunge până la asemenea profunzimi. Românul este inconştient. Atunci, al cui inconştient este România? Mă întreb cu o tot mai mare insistenţă, deoarece din toate istoriile citite reiese cu claritate că românii s-au impus drept inconştientul tuturor vecinilor lor, care la rândul lor nu s-au putut abţine să nu-şi defuleze în cel mai freudian mod cu putinţă impulsurile violente şi-au maltratat sute de ani inconştientul, contribuind astfel la o uimitoare şi spectaculoasă transformare evolutivă a dacilor direct în români. Ce-o fi fost în neregulă cu inconştientul ăsta, cu românii adică, de năvăleau din toate cele patru zări naţiuni traumatizate pentru a-şi decompensa pornirile subliminale? O posibilă soluţie mi-a oferit-o "umbra" lui Jung, conţinut al inconştientului care presupune o întreagă suită de trăsături psihice întunecate, elemente de calitate inferioară şi care au, în fine, un caracter obsedant şi posedant. Românii erau "omul negru" sau, mai precis, "oaia neagră" a tuturor vecinilor lor. Această imagine mi se pare oricum mai potrivită decât imaginea lui Patapievici, potrivit căreia românii şi-au dus existenţa în jeturile încrucişate de urină rusească şi turcească. Întreaga istorie a poporului român se potriveşte într-un mod ideal cu imaginea "omului negru" ca simbol al inconştientului, atâta timp cât pe întreg parcursul acestei istorii toţi vecinii, fără nici o excepţie, i-au tratat pe români drept deţinători ai tuturor calităţilor pentru care ei, românii, meritau să fie cotropiţi, cuceriţi, pedepsiţi, în intenţia evidentă a turcilor, maghiarilor, ruşilor sau leşilor de a îndrepta cumva lucrurile care, evident, nu mergeau deloc bine la populaţiile româneşti din spaţiul carpato-danubian. Şi în nici un caz nu poate fi vorba despre intenţia ruşilor sau turcilor de a urina pe capetele românilor, chiar din contră, docilitatea ţăranului român şi în general a românilor îi făcea pe aceştia extrem de utili diverşilor cotropitori, ocupanţi, anexatori etc. Problema rezistenţei sau a luptei de partizani, chiar dacă a existat un asemenea fenomen şi la români, în nici un caz nu se putea compara cu elanul combativ care i-a unit împotriva unui duşman comun pe iugoslavi, francezi sau pe ruşi.

Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei "landuri" ale "Elveţiei" noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave. Atunci însă când românii au înţeles pe deplin ce sunt şi unde au ajuns în urma unei asemenea istorii, şi-au dorit să revină la conştiinţa trează şi au compus un cântec pe care şi l-au făcut imn, "Deşteaptă-te, române!", în speranţa că se vor trezi şi vor fi mai deştepţi. Însă era deja prea târziu. Procesul evolutiv s-a desfăşurat într-o totală conformitate cu prescripţiile pasagerului de pe "Beagle", în sensul în care ştim de la cine se trag românii, remarcăm diferenţele, însă nicidecum nu putem găsi veriga lipsă. Să fie şi românii, în lumina ultimilor teorii evolutive, nişte daci iradiaţi, mutanţi adică, şi care în urma unei distorsiuni evolutive îşi uită definitiv limba originară, adică dacica, şi încep să vorbească o italiană mai ciudată, adică în Moldova cu inflexiuni slave, în Ardeal - cu cele germano-maghiare, iar în Regat - în conformitate cu modelul turco-fanariot? Urmele intenţiilor civilizatorii ale vecinilor sunt destul de pregnante, în sensul în care, în opinia lui Sviatoslav Richter, marele pianist, Clujul este "un oraş tipic austro-ungar", pentru ruşi Basarabia este "iskonno ruskaia zemlia", adică un pământ originar rus, iar Bucureştiul este divanul ţării, ceea ce corespunde întru totul realităţii.

Nimeni dintre români nu s-a dumirit a scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români.