Buricul pământului

- Mami, de ce ai pus-o pe Maria în revista mea? sunt întrebată într-o minunată zi, când mă învrednicesc să-mi iau odorul de la "grădi".
- Care Maria? Stai! Care revistă?
- Maria Ioniţă, cum care Maria?

Mustăcesc, amintindu-mi de fosta revistă la care Matei mă crede încă vechil peste un pogon de coli tipografice înnegrite cu sfaturi despre scutece, frecţii şi biberoane. Am plecat de acolo din cauza unui alt Ioniţă - un mic, dar vajnic vechil peste vechili. Probabil rudă cu incriminata Maria, vreo nouă colegă de grădiniţă...
- Da' ce are, e urâtă? mă mulţumesc să întreb. Nu e bună de copertă?
- Nu e urâtă, da' te rog să n-o mai bagi.

I-am mai explicat asta, şi nu o dată: noi, eu şi cu tati, suntem redactori, adică scriem articole pentru reviste. Nu suntem patroni, suntem angajaţi. Înţelegi? Apoi am renunţat să-i mai spun, pentru că refuza să înţeleagă...
- Am să le comunic...

Gândul mă gâdilă în mod plăcut. Ba chiar mă buşeşte râsul, amintindu-mi şi tărăboiul cu care am plecat de acolo ultima oară. Depun eforturi să mă abţin, după care mă interesez:
- Tot nu mi-ai spus, de ce n-o vrei în revistă?
- Mă enervează!
- De ce?
- Zice că-i revista ei!

Vreau să-i spun că nu e departe de adevăr, dar sunt întreruptă brutal:
- Habar n-are că, de fapt, e a mea!
- Nu spuneai că e a mea?...
- Nu, e a mea şi gata! sunt deposedată dintr-odată de tot ce am mai de preţ, şi nu mi-a aparţinut vreodată.
- Şi ea n-are ce căuta în ea. Nu intră decât dacă-mi cere voie!

Zâmbesc strâmb, încercând să aplic vreo soluţie fulger, dar cum nu găsesc niciuna, îmi propun să uit incidentul. Adopt tactica filozoafei taciturne. Este cea mai potrivită abordare în asemenea clipe de mare cumpănă, când până şi umorul pare să mă părăsească. Mă gândesc să reiau "discuţia" peste vreo zi-două, cu calm şi voie bună. Şi, desigur, fără prea mari speranţe de reuşită... Mai ales că ştiu cât de greu îi e să înţeleagă la vârsta asta că nu e centrul Universului.

Toţi ăştia mici trăiesc cu convingerea fermă că ei şi familiile lor habitează, fericiţi, tocmai acolo: în buricul vieţii altora. Unii cresc mari şi continuă să creadă asta. Aşa că ce pretenţii aş putea să am acum de la un publisher de numai 5 ani şi trei luni? Îl las să viseze cum conduce el trustul lui / meu / nostru de presă, zâmbind la gândul că, dacă l-ar lăsa cineva s-o facă, poate, cine ştie, s-ar descurca mai bine decât... alţii.

PS: Ca să nu vă rămân datoare cu un deznodământ, trebuie să vă dezvălui rezultatul celei de-a doua runde de discuţii despre coperta revistei sus-menţionate. Trei zile mai târziu l-am întrebat cu inima strânsă:
- Ei, s-a rezolvat cu Maria? Pentru copertă...

M-a privit lung, incolor, ca pe o lunatică desprinsă total de aspectele practice ale vieţii de manager român de presă:
- Care Maria?

Are stofă.

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.