Ce degete frumoase avea omul meu. Fine, lungi, drepte. Când mi-a prins mâna într-a lui, am simțit-o fermă, puternică. Chiar și-așa, sub atingerea ei, pianul se topea de drag, clapele se frământau în așteptarea apăsărilor. Noaptea exersa, în lumina lunii, iar dimineața îmi cânta cu bucurie. De când nu mai este, încerc să recompun muzica noastră. Mi-am lipit pe clape bucăți de hârtie cu numele notelor, eu n-am școală. Am cântat mereu după ureche. Azi studiez o sonată, resuscitez o iubire prin amprente. Luna zâmbește.
Dan Banu
Pe prima a lăsat-o în ochii ce-l priveau sclipind. Trei kile jumate, felicitări. Apoi a răspândit bucăți de sine, imagini asemeni cioburilor de oglindă reflectându-l fiecare pe de-a-ntregul, prin toată lumea. Din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mici, mii, sute de mii, oameni pe care i-a iubit, care i-au fost prieteni, sau cu care doar s-a intersectat, au construit un EL ce nu-și mai era, mii de reflexii conturând un întreg ca-n ochii compuși ai călugăriței. Pe ultima, în ochii copiilor săi.
Mihaela Scânteie
Sunt de o lene stelară. Nu-mi place să învăț. Toată ziua m-aș machia, mi-aș face unghiile, aș trage din țigară în curtea școlii când chiulesc, aș flirta cu toți băieții, m-aș pupa cu unii, m-aș mângâia cu alții. Tot așa. Numai la școală nu-mi stă gândul. BAC-ul nu mă sperie deloc. Lenea îmi este profesoară bună. Mă învață să am fițuici în oglinda din portfard, că nu am penar, în etuiul rujului roșu, sub banda adezivă de la ciorapi sau în sutien. Vezi, dacă nu era lenea, nu aș fi descoperit atâtea ascunzători.
