- Ce-nţelegi prin dor?
- Nu ştiu, îţi simt lipsa.
- Păi poate e doar o nevoie, şi asta nu-i ceva mişto, e nasol să ai nevoie de oameni, îi tratezi ca pe nişte droguri.
- Nu am nevoie, nu mă gândesc că mi-e dor când mi-e rău. Mă gândesc când mi-e bine, când se-ntâmplă lucruri mişto, atunci mă gândesc că aş vrea să le vezi şi tu, sau măcar să le auzi, sau măcar să le miroşi, sau măcar sa ţi le povestesc, sau măcar să le simţi.
- Şi asta poate fi tot o nevoie, ca nevoia de a vedea un film sau de a merge la teatru... Ideea e să faci lucruri pentru că vrei, nu pentru că simţi că fără ele îţi lipseşte ceva...
- Păi aşa nu mai simţi niciodată nimic.
- Ba simţi că poţi.
- Asta nu mi se pare cine ştie ce sentiment.
- Păi pentru tine "sentiment" e sinonim cu "pasiune". Iar pasiunea trebuie să fie ceva violent, altfel nu e ceva "viu". Aşa ziceţi voi toţi ăştia laşi care, speriindu-se de moarte, caută un refugiu în tot felul de stări primitive ignorând faptul că noi nu avem nici unii drept de exit.
- Păi dacă n-avem ce rost are să ne gândim la moarte când putem trăi între timp?
- Depinde ce-nţelegi prin a trăi.
- În ce sens?
- Cum adică în ce sens?
- Iubirea e ceva foarte complicat, nu poţi să declari aşa pur şi simplu că iubeşti pe cineva.
Nu-ţi dai seama ce responsabilitate imensă e asta. Una e să fii îndrăgostit, alta e să iubeşti.
- Atunci nu ştiu.
- E uşor sa fii îndrăgostit, e ca un drog, tuturor ne place, ne ajută să vedem lucrurile altfel, ne schimbă lumea, dar iubirea... asta nu e ceva aşa superficial ca fluturaşii în stomac, iubirea se creează, se construieşte, cel mai greu e s-o faci să ţină. Iubirea nu e ceva hedonist ca a fi îndrăgostit.
- Atunci nu te iubesc.
- De ce?
- Pentru că simt chestii în stomac şi asta îmi place.
- De la asta se poate ajunge la iubire, dar nu e uşor...
- Da' tu, mă iubeşti?
- Mai mult decât acum o săptămână şi mai puţin decât acum două săptămâni, din cauza poziţiei planetelor, cu siguranţă.
- Mai ţii minte prima noastră întâlnire?
- Doamnă, îmi permiteţi să mă îndrăgostesc de dumneavoastră?
- De ce tocmai de mine?
- Păi de cine? Credeam că suntem singuri...
- Cu atât mai mult, ce rost are?
- Mai e cineva?
- N-aţi înţeles.
- N-aţi precizat în ce sens folosiţi cuvântul "singuri".
- Credeam că nu e nevoie, vroiaţi să vă îndrăgostiţi de mine.
- Da, dar v-am întrebat...
- Şi la ce v-ar folosi?
- Sunt scriitor, acum trebuie să încep o carte şi nu pot să scriu nimic dacă nu sunt îndrăgostit. Când eşti îndrăgostit vezi lumea altfel, probabil ştiţi şi dumneavoastră, observi tot felul de detalii care în mod normal îţi scapă, orice fleac pare un miracol, atunci poţi să scrii sau să faci orice altceva...
- Deci scrieţi despre fleacuri?
- Nu neapărat, de fapt nici nu ştiu... când am început să scriu eram plecat într-un oraş străin la mare, cel mai frumos oraş, n-am să vă spun numele, vă las să îl descoperiţi singură... eram atât de fericit acolo încât mi-era tot timpul frică că n-o să mai fiu aşa fericit niciodată şi o să uit cum e, aşa că am început să scriu scrisori lungi acasă...
- Şi eu ce rol am în toată povestea asta?
- Deocamdată nici unul?
- Şi mai târziu?
- Nu vă îngrijoraţi, nu trebuie să faceţi mare lucru, doar să mă lăsaţi să mă uit din când în când la dumneavoastră, în rest inventez eu poveştile, nu am prea multe idei, deşi am încercat de multe ori să rup acest cerc, de când am conştientizat că este un cerc, desigur... ce spuneam?
- Că aţi încercat să vă rupeţi cercul...
- Da, deşi am încercat am observat că din nefericire de fiecare dată faptele pe care le inventez se înlănţuie cam la fel.
- Nu-nţeleg.
- O să încerc să fiu mai explicit. O să fim o vreme îndrăgostiţi, mie o să mi se pară că tot ce faceţi e minunat, felul cum respiraţi, cum clipiţi, cum dormiţi, cum vă spălaţi pe dinţi, cum plângeţi, cum mâncaţi, cum vă suflaţi nasul, cum visaţi...
- Ce frumos.
- Şi o să fim cum nu se poate mai fericiţi, eu cel puţin o să îmi imaginez atât de multe lucruri frumoase pe secundă încât o să fiu în stare să fac orice pentru dumneavoastră, cu dumneavoastră... o vreme o să trăiesc cea mai frumoasă formă de nebunie, o nebunie lucidă şi senină, care dizolvă timpul şi comprimă spaţiul, modifică simţurile şi adoarme raţiunea... atunci voi vorbi de mii de ori mai frumos ca acum.
- Ce frumos...
- Apoi din păcate o să încep să observ mici imperfecţiuni, la început poate fi ceva aparent nesemnificativ cum ar fi faptul că atunci când tuşiţi pare că nu tuşiţi din toată inima, ci mai degrabă că vă curăţaţi gâtul prin icnete mici, pe furiş, ca să nu vă audă cumva cineva, sau că atunci când sunteţi supărată vă ţineţi mâna la obraz întotdeauna în acelaşi loc cu un gest cam teatral... apoi că întârziaţi uneori şi uitaţi adesea lucruri care mie mi se par importante, apoi tot ce înainte mi se părea minunat va începe să mă enerveze, şi cel mai greu îmi va fi pentru că sunt conştient că e vorba tot timpul de aceleaşi lucruri.
- Poate ar fi mai bine să vă găsiţi pe altcineva.
- Asta ne vom spune abia la sfârşit, după ce ne vom fi reinventat deja de mai multe ori, poate ne vom şi certa, cine ştie, poate ne vom şi bate, vom plânge mult în timp ce ne facem unul altuia răni şi apoi ne vom bucura de împăcare ca de un drog, un timp va fi poate jocul nostru preferat, apoi o vreme ne vom admira cicatricele şi vom povesti prietenilor comuni despre ele... Tocmai din cauza asta sfârşitul e foarte greu.
- Am obosit deja, cred că ar trebui să plecăm.
- Asta va fi probabil ultima frază pe care mi-o veţi spune.
- N-aveţi de unde şti.
- De ce?
- Nu ştiu, e doar o stare.
- Nu există stări fără cauze, faptul că nu încerci să găseşti cauza e doar o consecinţă a caracterului tău superficial. Îţi place să-ţi prelungeşti stările neplăcute ca să amâni la infinit.
- Nu amân nimic, am hotărât să plec. Nu mai pot să stau cu tine, mă sufoci cu cuvinte, vreau linişte.
- Liniştea de unul singur e uşor de obţinut, mult mai greu se obţine în doi, eu visez să găsesc pe cineva cu care să pot să tac despre aceleaşi lucruri.
- Naum?
- Cred că da.
- Cu mine nu poţi să taci?
- N-am ajuns încă la nivelul ăla.
- Nici n-ai încercat vreodată să taci cu mine. De unde ştii?
- Ca să putem să tăcem împreună ar trebui să învăţăm să vorbim fără cuvinte.
- Să începem prin a nu mai spune nimic... 1,2,3 şi...
- Nu aşa se începe.
- De unde ştii cum se începe.
- N-are rost să începem aşa, n-o să ajungem nicăieri....
- Ţi-e frică.
- Mie nu mi-e frică de nimic, nici de moarte...
- Nu poţi.
- De ce?
- Pentru că m-ai iubit.
- Nu e clar. Chiar tu spuneai că...
- Ba da.
- De ce?
- Pentru că suntem la sfârşit, la sfârşit întotdeauna totul e foarte clar.
- Sfârşitul e doar acolo unde vrei tu, deci vrei să plec.
- Ba nu.
- Hotărăşte-te.
- Să ce?
- Ce faci.
- Stau.
- Aştepţi sfârşitul?
- A venit deja.
- Ba nu.
- Ba da.
- Ba nu.
- Ba da.
- Nuuuu.
- Daaaaaa.
- Nuuuuuuu.
- Daaaaaaaaaa.
- Nuuuuuuuuuu.
- Nuuuuuuuuuuuu.
- Ai greşit.
- Ba tuuuuuuuuuuuu.
- Ba nuuuuuuuuuuuuu.
- Ba daaaaaaaaaaaaaaaa.
- Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu.
- Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.
- Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.
- Iar ai greşit.
- Ba nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu.
- Ba daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.
- Tuuuuuu.
- Ba nuuuuuuuu.
- Greşeşti mereu.
- Nu eu. Tuuuuuuuuu.
- Nuuuuuuuuuuuuuuuuu.
- Ba daaaaaaaaaaaaaaaaaa.
- Nu.
- Cine altcineva?
- Tu.
- Nu.
- Eu?
- Da.
- Nacqwrvnhiwasvlhiavha.
- Chwkvivh hv ahv v t vhala.
- sdvseeenu.
- dcn huuu.
- gg.
- m.
- Nuuuuuu.
- Daaaaaaaa.
- Nu-i deloc aşa.
- Aha.
- Deci...
- Nuuuuuuuuuuu.
- Daaaaaaaaaaaaaa.
- Nu.
- Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.
- Auzi, auzi?
- Ce?
- Dacă nu simţi n-are nici un rost.
- Ce?
- Lasă.
- Ce?
- Lasă
- Ce?
- Muzica.
- Ce-nţelegi prin muzică?